Mulțumesc tată pentru că ești … om

A fi părinte este un rol dificil. Pentru că nimeni nu te pregătește din prealabil pentru a face față acestei responsabilități. A fi copil este un rol la fel de dificil. Până la vârstă de 26 de ani am dus pe picioare un război declarat cu tatăl meu, asta nu e nimic nou, aproape toți avem războaie mai mult sau mai puțin declarate cu părinții noștri.


Dintr-o dorință de a opri chinul interior și dintr-o nevoie disperată de a face pace cu mine, în urmă cu multi ani, am început un proces de analiză a vieții mele. Una dintre primele relații pe care le-am analizat a fost relația cea mai dureroasă de până atunci și anume relația cu tatăl meu. Ani de zile am așteptat ca el să fie cel care se schimbă, deoarece aveam pretenția de la el, ca părinte, să facă primul pas, nefiind conștientă că eu țineam sabia la vedere și îl taxam pentru fiecare lucru pe care îl consideram greșit. Într-o zi m-am oprit din război și am încercat să înțeleg de ce se comportă așa cu mine. Am început să îl observ, ușor-ușor, dincolo de rolul de tată…ca om.

Pentru că în același timp mă ocupam să citesc cărți de psihologie pentru a înțelege cum funcționez eu, am sesizat la omul care juca rolul tatălui meu o mulțime de tipare comportamentale similare. I-am analizat trecutul și am înțeles că în el se află un copil rănit, un copil care a trecut la rândul lui printr-o mulțime de contradicții și suferințe și că el era produsul trecutului său, el era produsul mediului și condiționărilor în care crescuse.

Un copil forțat de împrejurări, să supraviețuiască în orice condiții. Am început să îl înțeleg, am început să îi recunosc rănile și durerile și am început să am compasiune. Atunci, am realizat că dacă doresc liniște cu el, e necesar să fac primul pas. Nu a fost ușor pentru că durerea lui rezona cu a mea și intram în conflict imediat ce mă simțeam atacată. Dar am perseverat și am încetat să mai am așteptări de la el în rolul de tată. Proiectam inconștient, imaginea tatălui pe care doream să îl am, un tată ideal într-o societate ideală, și puneam în felul acesta enorm de multă presiune, ca el să se ridice la înălțimea dorințelor mele.

Am continuat să îl văd ca pe un om în momentele mele de luciditate. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că undeva, adânc ascuns în inconștient, eram îndrăgostită de el și că sindromul Electra, plutea neintegrat prin mine. Într-un mod evident, conflictul meu interior cu ceea ce reprezenta partea masculină cea mai prezentă în viața mea a dus la relații de cuplu defectuoase, repetând în mod inconștient tiparele învățate de la părinții mei.

Pentru că jocul pe care îl jucam cu tatăl meu era jocul respingerii, pe motivul: “nu ești suficient de…” mi-am atras în viața mea, parteneri care îmi oglindeau același tipar, drept urmare rana de respingere a continuat să se adâncească până când în mintea mea am dat naștere acestei voci care îmi spunea că nu merit să trăiesc pentru că nu sunt perfectă, perpetuând comportamentul asupra celor din jurul meu care nici ei nu erau „suficient de …” pentru mine.

Deoarece această sub-personalitate care mă judeca și mă respingea constant, mocnea la foc mic, mi-am dezvoltat o latură competitivă foarte puternică intrând în competiție cu tot soiul de oameni pe care eu îi considerăm talentați sau realizați. După ce învățam foarte rapid să le copiez talentele, treceam la următorul “concurent”. Mi-am petrecut ani buni în acest arhetip al perfecționistului până ce am conștientizat că rezultatele erau neproductive pe termen lung. Rămâneam fără resurse și pentru că standardele pe care mi le impusesem erau ireale mă scufundam pe zi ce trece în depresie. Dorința că tatăl meu, respectiv partenerul din viața mea, să mă vadă și să mă recunoască devenise scopul principal al vieții mele.

În momentul în care am început să lucrez cu aceste bucle ce se tot repetau, am sesizat același tipar comportamental și la tata. Pentru că doi orbi nu se pot conduce unul pe celălalt nicăieri, l-am degrevat pe omul ce juca rolul tatălui meu de acest rol și mi-am construit în mine un model de tată universal, un tată care să mă accepte și să mă iubească necondiționat, un mentor, un arhetip al înțeleptului. M-am folosit de această disociere în toate momentele dificile prin care treceam știind că acest părinte cosmic este constant alături de mine și îmi dă voie să exist indiferent cum sunt. Acceptare totală. A funcționat.

Am intrat astfel într-o etapă de maturitate, experimentând viața cu toată paleta ei de culori, cu toate emoțiile și sentimentele sale. Am învățat să nu mai cer de la ceilalți să fie într-un fel anume și să le permit aceeași libertate pe care eu mi-o doream, să le permit să experimenteze viața în felul lor unic, personal și să nu mai standardizez oamenii. Iar viața mi-a scos în cale oamenii potriviți ca să mă ajute să susțin acest proces. Acceptarea propriei mele experiențe a devenit practica zilnică și asta a avut o rezonanță puternică în exterior.

A schimbat în primul rând relația cu tatăl meu, care simțindu-se acceptat, a încetat să mai fie agresiv cu mine, încetează să mai fie agresiv cu el însuși și după mulți ani de zile am văzut o altă variantă a lui, o variantă completă și complexă, cu o multitudine de nuanțe. După mulți ani de zile am văzut în ochii lui, o strălucire a vieții, o blândețe pe care nu o cunoșteam și conștiență de sine. Pentru că înainte să fie tată, el este om. Înainte să fie soț, el este om. Înainte să fie bărbat, el este om. Înainte să fie copil, el este om. Înainte să fie om, el este suflet. Înainte să fie suflet, el este spirit, viață.

Extrapolând experiența mea cu el și observând relațiile interumane de-a lungul vieții, am constatat că aproape în orice relație intrăm, există bucuria începutului: în care ne recunoaștem unii pe ceilalți la nivel de ființă, iar după un timp, atunci când relația se încheagă și intervine o oarecare obișnuință, se accesează în mod inconștient un tipar de: “cum trebuie să fie relația”, tipar care începe să limiteze mișcările partenerului la așteptările noastre și vice-versa, proiectând astfel pe celălalt o structură robotică, de sistem șah. În relațiile de cuplu ajungem să reproșăm partenerilor tocmai lucrurile care ne-au făcut să îi vedem și să îi iubim la bun început  și considerăm că  intrând într-o relație au datoria de se conform unui set de reguli.

Așa se nasc co-dependențele, lupta de putere și șantajul emoțional, fără să fim conștienți că nu acționăm decât pe baza unor impulsuri date de mintea noastră pre-programată. În acest caz, nu este de mirare că relațiile nu funcționează, căsniciile se destrăma și oamenii preferă din ce în ce mai mult solitudinea. Este o etapa necesară pentru construirea unor noi relații, bazate pe respect, reciprocitate și libertate.

Un alt tipar foarte puternic este cel în care considerăm că: „știm mai bine” și insistăm, spre exemplu, ca fii/fiicele noastre să ajungă medici și ca ei să facă ce spunem, deoarece suntem orbi în fața faptului că au talente ce i-ar pune mult mai bine în valoare și le-ar deschide mult mai multe uși.

Aici intervine tot o programare inconștientă: frica de a nu da greș în viață și dorința să fie bine (o definiție limitativa a cuvântului): așezați la casa lor, cu o meserie, cu un salariu bun, poate o familie. Inconștienți de faptul că acești copii sunt viitorul, ei ne conțin pe noi și nu ne aparțin, ne identificăm puternic cu rolul de părinte și perpetuăm aceleași erori făcute de părinții noștri și de părinții lor, tipare ce nu pot fi schimbate decât prin auto-observare constantă și acțiune diferită.

Copiii au aceleași nevoi pe care le aveau și părinții lor când erau copii: au nevoie să fie ascultați și îndrumați într-un fel înțelept, au nevoie să învețe să își asume responsabilitatea și să le fie acceptate greșelile ca parte din procesul de învățare; au nevoie ca părintele să le fie mentor și prieten, au nevoie să fie autentici și independenți pentru a nu ajunge o altă copie. Iar părinții au nevoie să învețe că fiecare copil își aparține lui însuși, că este o expresie unică și individuală a vieții și a acestei inteligențe cosmice ce guvernează viața; au nevoie să învețe că acești copiii poartă în ei semințele viitorului; au nevoie să învețe să fie părinți de la acești copii. Devenind conștienți de aceste lucruri a crește un copil devine o onoare și nu doar o nevoie biologică de a lasă ceva în urmă, sau o metodă ușoară de a acoperi un gol interior și de a ne găsi un scop în viață.


Desigur, în contrapunct, există și părinți care acum devin conștienți și învață să fie părinți tocmai pentru că noii micuți au un grad de libertate care nu le poate fi oprimat iar vechile metode de: pedeapsă, violență, control prin frică, etc. pur și simplu nu mai funcționează asupra lor. Norocul nostru. 🙂

Farmer hand holding a fresh young plant. Symbol of new life and environmental conservation

28 Octombrie 2016

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s