Dacă mă uit în spate la povestea ce m-a adus în momentul prezent, cel în care scriu acest articol, mi se pare că totul a fost o capodoperă superbă, regizată la nivel cosmic. Am avut parte de dramă cât pentru 1000 de vieți și câteva tone de karmă, cel puțină așa a părut din perspectiva personajului pe care l-am jucat. În realitate, am ales să mă întrupez exact într-un mediu propice pentru ca omida să se metamorfozeze. Am căutat, inconștient, toată viața să fiu acceptată fără să îmi dau seama că la nivelul de bază a fundației mele umane stă o rană de respingere.

Povestea este clasică pentru anii ’80 – regimul comunist, copiii mulți care se nasc fără să fie doriți ci printr-o „grație” a sistemului „defectuos” care era experimentat atunci. O mamă care avea deja doi copii mari, care nu și-l dorea ce cel de-al treilea și care a dorit să avorteze – o decizie fără succes din motive de sănătate, urmate de 7 luni de depresie din care una petrecută în pat. O telenovelă care a dus la formarea unui tipar puternic prezent în fetusul ce avea să vină pe lume. Au urmat ani de luptă și de auto-flagelare, ani de suferință și dorință de suicid, ani în care copilul nu înțelegea de ce mereu dă peste oameni care îl resping. Dualitatea matricii.

Ceva din copil îl făcea însă să continue drumul, o căldură în inimă și o iubire care veneau din interiorul său și care era prezentă cu el mereu, ca o melodie în surdină, melodie ce îl îndruma să meargă înainte și să aibă încredere. O noapte neagră a sufletului ce a durat mii de ani. Toate conduceau copilul în interiorul său, toate conduceau copilul spre a-și îndrepta privirea spre Sursa creației, spre locul în care era acceptat necondiționat, spre locul acela cald și spre melodia din surdină care îl chemau.
Privind în urmă la toți cei care au contribuit la crearea mea prin respingere, zâmbesc și le onorez prezența. Ei făceau parte din vocile melodiei care mă îndruma înapoi spre Mine: ca și cum în șoaptă îmi spuneau: „Copile, locul tău nu este aici, nu poposi aici.”

Încă mai există câțiva oameni în viața mea care din când în când, au grijă într-un mod inconștient, să-mi amintească să nu mă mai pierd în caruselul exterior, în lumea iluziilor, să nu mai dau importanță mărunțișurilor imediate și dramei umane, căci nu e nimic de schimbat în exteriorul meu. Totul este perfect în aparenta imperfecțiune. Și atunci mă retrag înapoi în locul cald și în frecvența armonioasă a inimii mele, care cântă o melodie dintotdeauna și acolo, am grijă de copilul acela care a rătăcit prin întuneric atâția ani, căci el a ajuns înapoi acasă. Iar acum, a venit vremea să se odihnească și să crească în liniște.

28 Octombrie 2016