De ce să-mi spui: “Bună, iubito!”?

Cum este să conștientizezi că toate vorbele alea pe care mi le-ai rostit au fost vorbe aduse de vânt? Și cum este să știi că ai trăit dorințele altora și că alții își îndeplinesc dorințele prin tine? Visul acesta de iubire pe care mi l-ai tot îndrugat, faptul că de fiecare dată când mă căutai intrai în rolul de iubit și te comportai exact așa cum credeai că trebuie să te comporți fără să pui măcar un minut la îndoială sinceritatea actului?

Un soi de comportament văzut și mimat de la alții și probabil cel mai des din filme. Acel comportament care vine cu “obligația” de a-mi spune: “Bună, iubito!” și cu masca șarmantă a seducției, cu privirea alungită în colțurile ochilor sau uitându-te pe sub pleoape cu zâmbetul pe buze?
Și cât de mare e eliberarea atunci când știi că celălalt te vede? Că îți vede jocurile și măștile atunci când tu ești inconștient de ele? Că ești transparent în fața lui și că nu îi poți ascunde nimic? Că îți va scoate toate umbrele din sertare și ți le va pune pe masă?

De ce să-mi spui: “Bună, iubito!” dacă nu simți cu adevărat să o faci? Doar ca să te conformezi rolului și costumului pe care l-ai îmbrăcat atunci când ai intrat într-o relație? Doar pentru că această prezență feminină te face să simți focul în tot corpul? Te-ai gândit că ai căzut și tu în plasa hormonilor și confuzi asta cu iubirea?

Vezi tu … noi, am auzit și am văzut de atâtea ori cum trebuie să ne comportăm în relațiile intime, cum să ne alintăm partenerii, cum să-i mângâiem și cum să ne jucăm rolul încât le-am luat de bune. Chiar și în unele reviste există o rubrică care ne învață cum să iubim corect, sau mai bine… 10 trucuri care să îl dea pe spate pe partener. Am ajuns atât de departe încât uneori ne răzbunăm cu bună știință: “o să plângi după mine toată viața!”, sau … poate… 10 trucuri ca să îl/o faci dependent/ă de tine.

S-a creat un standard, un tipar, un alt rând de măști pe care le purtăm cu brio de dragul validării. De dragul de a ajunge pe panoul “iubita vieții” sau “iubitul vieții” (asta sigur o să ne valideze ego-ul), de frica de a nu fi respinși dacă ne arătăm adevăratul chip sau de teama abandonului când singurătatea ne fluieră în urechi ca vântul pe sub uși iar golul ăla din stomac pare să ne înghită cu totul.

Și totuși …. gustul libertății de a fi autentici și sinceri este inegalabil. Gustul bucuriei atunci când ne dăm măștile jos, rămânând goi și ne dăm voie să existăm. Nu pentru ceilalți, nu pentru a obține ceva ci pur și simplu pentru că existența este dreptul nostru irevocabil de a fi întregi și liberi dincolo de părerea oricui.

Și te întreb atunci: de ce să-mi spui: “Bună, iubito!” dacă nu simți că e real?

Știi ce am învățat până acum? Că iubirea se simte în liniștea ființei noastre, iar atunci când se simte cuvintele sunt inutile. Două mii de “Bună iubito!” nu vor egala o clipă de iubire autentică. Și nici două mii de  sms-uri sau de ursuleți de pluș sau două mii de excursii în Caraibe.

Poate că ăsta este un scop pentru care viața merită trăită: să învățăm ce e cu adevărat iubirea autentică și să trăim în Adevărul pe care îl aflăm.

… Pentru asta, ochi frumoși, e nevoie să dezveți tot ce știi despre iubire …

Soundtrack (click aici): ASCENT & MERLIN Feat. LYDIA DELAY – Wheel Of Samsara

20180214_221015c2i_141201822710

În afara corpului

db416-fhSe trezise de câteva minute și încerca să își dea seama unde se află și cine este în această dimineață. Apoi observă că este defazat de la corpul lui. În corpul lui se întâmplau o mulțime de reacții de care el nu era pe deplin conștient. Conștiența lui era în afara corpului, ca un mecanism de protecție.

Se întrebă ce s-ar întâmpla cu el dacă și-ar locui corpul? Dacă ar rămâne conștient în corpul lui și și-ar da voie să îl asculte cu adevărat. Ce povești avea să îi spună? Își atinse pielea și simți cum atinge o bucată de cauciuc. Sensibilitatea pielii sale era pusă pe pauză. Locuise atât de mult timp în afara corpului, înăuntrul minții, încât abia acum își dădea seama că mai exista o dimensiune pe care nu o explorase și pe care nu o cunoștea cu adevărat, o dimensiune care semăna cu pământul. Însă dimensiunea asta avea o densitate mai mare și uneori îi provoca senzația de disconfort, iar când se întâmpla asta își proiecta conștiența în afara corpului.

Știa că mai demult, în vremuri apuse acum, și-a părăsit temporar casă și cum această casă, această formă, îl chema să o locuiască și să o onoreze cu prezența spiritului conștient. Copilul său interior nu era în siguranță înăuntrul corpului căci corpul acesta simțea totul cu o foarte mare intensitate, avea nevoie să se știe în siguranță în propria lui casă, avea nevoie de un pântec care să îl conțină.

Exista o esență feminină care avea să îl conțină și să îi susțină renașterea. Acea esență care urma să îl ajute și să îi redea siguranța. O chemase în viața lui pe Gaia. Marea Mamă a Vieții  Pământene.

Soundtrack (click aici): Estas Tonne- Rebirth of a thought (Between Fire & Water)

sacrament_gallery_web-1200x600

Cameron Grey – Sacrament

Hainele mari ale vânătorului

Își urmărea prăzile cu ochi ageri în timp ce își ascuțea cuțitul. Îi plăcea să fie vânător, îi plăcea să se învârtă în jurul prăzii până când o obținea. Până când afla totul despre cum trăiește ea și care sunt punctele ei vulnerabile, apoi ataca. Uneori le urmărea luni în șir dând dovadă de o nemăsurată răbdare. Apoi când le prindea, se juca puțin cu ele și apoi se plictisea, pe unele doar le rănea, pe altele le omora de-a dreptul. Când prada era deja prinsă își pierdea interesul și pleca mai departe într-o altă vânătoare.
Jucase atâtea mii de ani rolul acesta încât uitase complet propria identitate și devenise aceste haine mari ale vânătorului, pe care le purta cu mândrie și tristețe în același timp.
Cu fiecare pradă pe care o prindea, cu fiecare joc pe care îl câștiga, tristețea se adâncea. Vânătorul cădea de fiecare dată în propria capcană, în propria iluzie. Căci el se vâna doar pe sine, într-o goană nebună, dorind să-și aducă aminte cine este el cu adevărat.
Într-o zi, în timp ce plecase la vânătoare îi ieși în cale o căprioară care își tot schimba forma: acum era căprioară, acum era lup, acum era tigru, acum era șoricel, acum era bufniță, acum era hienă, acum era liliac, acum era om, acum era pisică, acum era el, acum era căprioară. Căprioara fusese vânător iscusit și știa tainele vânătorii, aflase și că hainele maro ale vânătorului aduc fericire doar pe termen scurt și foarte scurt iar adevărata împlinire era fericirea care rămânea pe termen lung, nicidecum cea care ținea atât de puțin.
Alesese să fie căprioară ca să se pună pe tava vânătorului. Lui îi plăcea să vâneze, iar ea era total obosită de joaca asta stupidă care dura de când era omul pe pământ și care se învârtea în cerc fără să mai servească cuiva.
Așa că această căprioară se duse într-o zi la vânător și îi spuse:
– Dacă vrei, poți să mă ai. Uite, e inutil să ne jucăm așa… eu să mă prefac că alerg și tu să te prefaci că mă vânezi și să ne învârtim într-un dans murdar pentru a satisface o fantezie bizară. Ia cuțitul și fă-o acum! Iar ca să îți fie mai ușor, îți voi spune cum să o faci cu exactitate ca să ai șanse de reușită de 100% și să nu pierdem vremea jucând roluri prea mici pentru noi.
Vânătorului îi plăcea să vâneze, o pradă care se punea singură în farfuria lui era de-a dreptul anostă, era un trofeu nemeritat, pentru care nu asudase și nu se zbătuse. Cum? Să primească fără să facă nimic?
Și astfel vânătorul plecă mai departe pe drumul lui iar căprioara zâmbi în sinea ei de ușurința cu care oamenii credeau că sunt hainele pe care le poartă.

Soundtrack (click aici): Chronos – Sky Path

Maturizarea Evei

Apa îi mângâia coapsele în valuri suave și calde, pielea îi devenise atât de conștientă încât fiecare atingere a apei se dilata și părea că durează o mie de ani. O mie de ani de plăcere într-o secundă.
Îl auzi șoptindu-i în inimă printre sunete de chitară: “Eva, grădină Edenului este în tine, n-ai părăsit-o niciodată. Doar ai visat că te-ai rătăcit. Bună dimineața, iubito!”
Miliarde de curenți electrici, mărunți îi străbătură tot trupul. Trupul aceasta atât de delicat și atât de puternic. Trupul acesta ce reprezenta însăși materializarea spiritului ce anima totul.
Porni dansul vieții în mijlocul coapselor, în focul ce îi încălzea toată apa și ardea toate rămășițele vechii ei pieli. Lăsa iubirea din care era plămădită să inunde câmpiile și să le înverzească, să crească florile și să hrănească viețuitoarele.
Lăsa toți Sorii să îi binecuvânteze forma și să o elibereze de cătușele unei civilizații vechi și obosite de atâta suferință. Se învârtea odată cu galaxiile și se dezbrăca de fiecare lucru ce încetase să mai servească evoluției, permițând grației să o transforme.
Apoi El își puse lumina în ochii ei iar Ea își puse lumina în ochii lui.
Se reVedeau după atâta vis și se recunoșteau în mijlocul acestui dans știind că nu fuseseră nicicând separați.

Maturizarea Evei începuse atunci când ea descoperise că Dumnezeu locuiește înăuntrul ei și că toate pedepsele lumii fuseseră doar jocuri ale unor copii ce uitaseră cine sunt.

Soundtrack (click aici): Estas Tonne – Mother of Souls

30da7590495f70b844ba209f8250bf3a--sacred-feminine-divine-feminine

De vorbă cu Soarele

Astăzi era liniște, după o perioadă de furtuni interioare, astăzi era liniște. Se întinse pe iarbă și se uită la soare. Inspiră adânc și apoi expiră în inima lui, imaginea discul solar.
El veni în tăcere și i se alătură.
– Hei. Neața.
Soarele zâmbi.
– Neața.
–  Cum e astăzi vremea în spațiu?
–  Amuzantă. Am avut câteva furtuni și explozii.
–  Aha, deci de la Tine a venit haosul din ultima perioadă.
–  Eh, e nevoie de mici impulsuri electromagnetice ca să înaintăm evoluția planetei. Terrei îi fac bine dușurile mele.
–  Treabă grea?
–  Mai puțin grea că treaba de a fi om. Cum a fost pentru tine?
–  Interesant. Am stat pe loc și am observat, am ascultat. Mă fascinează dualitatea asta. Ies la suprafață multe tipare care se repetă din mintea colectivă. E un univers bizar. Într-o parte a lumii unii se ocupă cu descoperiri tehnologice extraordinare, sondează spațiul cosmic și în altă parte a lumii alții se omoară cu pietre și furci. Parcă trăiesc simultan acum 1000 de ani și peste 1000 de ani.

 Soarele râse cu poftă.
– Mie îmi spui? Sunt aici dintotdeauna. Le-am văzut pe toate. Iar tu, chiar trăiești simultan peste tot.
– Hmmm, mă întreb uneori dacă nu era mai plăcut pe vremea dinozaurilor…
– Fii dinozaur și află. Pentru mine era ceea ce se traduce ca plictiseală. Măcar acum mai stau și eu de vorbă cu câte un om care se trezește că nu are niciun motiv să se teamă de mine.
– Păi dacă îi arzi.
– Asta e treaba mea, să iluminez, îi pun eu să stea cu orele și să se perpelească ca peștii în tigaie ca să capete nuanțe maronii pe piele? O parte din oameni nu a înțeles încă adevăratul motiv pentru care sunt aici și se joacă de-a bronzatul, că e la modă și îi ajută să primească atenție, admirație și să își găsească alți oameni cu care să se împerecheze. Evident, împerecherea face parte din procesul de creștere, la toate sistemele de viață, iar omul nu face excepție, chiar dacă uneori consideră asta și se pune în vârful lanțului trofic fără să realizeze că este legat de tot ceea ce este și că lanțul trofic nu are vârf, că de aia i se spune lanț. Unele specii de animale se folosesc de culorile lor naturale ca să atragă partenerii, oamenii au găsit util perpelitul pielii sau alte mijloace de înfrumusețare, fiecare cu stilul său. Soarele continuă:

– Apoi se împerechează, iar viața care naște din ei, este mai inteligentă și mai evoluată. Selecția naturală are rolul de a alege cele mai bune exemplare ale speciei și cele care pot susține evoluția și bronzul pielii… Revenind la bronz… Moderație. Cu timpul oamenii o să învețe diferența dintre a fi ars de soare și a fi iluminat de soare. Dar se pare că mai întâi e nevoie să se ardă, așa învață. E timp.

–  Ușor pentru tine de spus.
– Evident. Cel puțin acum s-au mai potolit cu ofrandele: berbecuți la proțap, fructe, coronițe de flori, femei, vin… de parcă aș fi avut ce să fac cu ele…
–  Te simți vreodată trist sau neînțeles?
– Niciodată. Acesta este o emoție ce aparține aspectelor umane, nu celor stelare. Eh..imaginează-ți cum ar fi să mă simt trist sau să mă supăr pe un Soare apropiat și să explodez de furie. Inutil pentru tot ceea ce este acum. Oamenii sunt cei care au nevoie să experimenteze emoțiile ca să înțeleagă natura și ciclicitatea vieții așa cum e ea. Eu știu ce am de făcut și am știut dintotdeauna. E suficient să știu cine sunt. La fel e și în cazul oamenilor. E suficient să știe cine sunt în esență și care le e adevărata natură ca să nu mai simtă nevoia să fie validați sau să facă paradă. Sunt aici, prezent oricând au întrebări, când vor pielea maronie, când vor să își încarce bateriile, când au nevoie de acceptare, validare și iubire necondiționată, nu e ca și cum pot să îmi dau demisia din funcție, înainte să îmi expire mandatul.

– Glumele astea le-ai învățat de la oameni?

– Nu. Așa mă traduci tu. Fiecare traduce limbajul luminii în felul lui. Deci…sunt glumele tale.
–  Cum e Pământul prin ochii tăi?
– Prin ochii tăi, Pământul e o bijuterie. Și Ea e mereu Prezentă pentru cei care au întrebări, pentru cei care au nevoie de armonie, vindecare, susținere, conținere. Mișcarea ei de rotație în jurul propriului centru, o face să mențină viața materiei din interiorul ei.
–  Păi și de ce nu e așa în cazul tuturor celorlalte planete?
–  Ea a fost suficient de inteligentă să păstreze distanța optimă astfel încât să își permită să creeze constant noi și noi forme de manifestare, folosindu-se de lumina din miezul ei și de lumina mea.

–  Păi și dualitatea cum s-a născut?

– Dualitatea este un atribut al minții umane. A fost confundată, încă de la început, cu polaritatea. S-a născut din neînțelegerea oamenilor asupra naturii vieții în cadrul propriului sistem. Este o dimensiune care aduce înțelegere, o mulțime de informații și îi face pe oameni să înainteze. Dacă nu te-ai fi simțit prizonier în propria minte, în propriile emoții și în propriul vis, ai mai fi dorit să cunoști?

Soundtrack (click aici) : Workbench – Air Cargo

Umbra Războinicului

Două dimensiuni ale aceluiași om, două vieți paralele.

Într-una din ele era un războinic iscusit, cunoscut și respectat de tot poporul. Un războinic care învățase din copilărie că puterea lui personală este a sa și mai mult, că puterea personală a altora era tot a lui, i se predestinase o viață de salvator, de zeu, fusese crescut în credința că într-o zi o să fie un mare conducător și că el este alesul vieții, ceilalți își puneau speranța în el ca într-un Mesia. Un adolescent care plecase singur în pădure și își alesese cel mai mare și cel mai puternic urs, un concurent pe măsura lui. Un războinic care stătea în prima linie și își conducea trupele cu onoare și respect, crezând cu tărie în cauza și misiunea lui. Un războinic care își controla fiecare gest și își calcula tacticos fiecare strategie. Un războinic conștient de puterea lui și de faptul că își poate întâlni sfârșitul în orice moment. Fiecare câștig răsunător îi aducea confirmarea puterii lui personale. Își ucidea vrășmașii cu plăcere și le purta trupurile biruitor în văzul tuturor.

În cealaltă lume, lumea din oglindă, războinicul învățase în copilărie că puterea lui personală este a altora, unii care se proclamaseră zei în fața lui și îl maltrataseră până când învățase sa se supună și să renunțe la dreptul de a mai avea păreri. Umbra războinicului se transformase în criminal. Întrucât era lipsit de putere personală și purta cu sine un gol în stomac care cerea mereu să fie umplut cu ceva, în adolescență nu alese cel mai mare urs, alesese cel mai fidel cățel, prietenul lui cel mai bun, care nu l-ar fi părăsit niciodată, pe acest cățel îl omorâse cu sete iar acest fapt îi provocase foarte multă plăcere. Pentru scurtă perioadă de timp se simțise un zeu asemeni zeilor care îl crescuseră. Însă iluzia drogului durase destul de puțin și în curând, umbra războinicului simțise din nou foamea de a ucide. Își alegea mereu prăzile naive care îi ofereau un loc în inima lor și care aveau încredere în cuvintele lui. Animale mici, copii, femei dornice de iubire și bărbați emotivi.
Această umbră a războinicului devenise foarte iscusită în arta deghizării și întotdeauna avea un scop în spatele acțiunilor sale. Mânat de golul din stomac, uitase că poate alege oricând să își ia puterea personală înapoi și să o pună în locul cuvenit ei, în stomacul său, la fel cum în cealaltă lume, în cealaltă dimensiune a lui, războinicul uitase să le dea putere celorlalți și să îi învețe să fie stăpâni pe propria lor viață.

Nici unul din cele două personaje nu știa că este doar o jumătate până când, într-o bună zi, războinicul se uită în oglindă, în același moment în care criminalul se uită în oglindă. Se uitară unul la celălalt până se recunoscură și înțeleseseră că și unul și celălalt erau același om crescut în condiții diferite. Mii de ani se holbară unul la altul în oglindă până când își acceptaseră existența. Atunci și abia atunci deveniră unul. Acum puteau evolua, războinicul și umbra sa se transformau.

Soundtrack (click aici): Hans Zimmer – Red Warrior

Centaur2

Labirintul

Stătea cu Sine pe malul lacului și se minuna de un apus consistent în culori. Se înnopta și urma să meargă cu Sine acasă. Își îndreptă privirea spre pădure și se întrebă dacă o să mai știe drumul înapoi. Își făcu harta rapid în minte concluzionând că totul avea să e desfășoare conform planului. Dar pădurea nu era o pădure magică, era o pădure normală, un labirint care îi pregătea o călătorie. Se ridică împreună cu Sine și hotărî să plece. Deschise mica lanternă și porni. Sinele începu să îi povestească:

– Nu există nimic în spatele meu. Este vid. Pe măsură ce mai fac un pas, pasul anterior este înghițit de vidul pe care îl trag în urma mea. Sunt eternitate. Există doar acest moment prezent. Nimic în spate. Iar în față totul se construiește chiar acum. Mă prefac că am uitat lucruri când de fapt, știu mereu răspunsul. Există doar nimic în spate.

Sinele mergea cu ochii închiși, își urma drumul cu claritate.

– Pot să merg cu ochii închiși, am încredere că voi ajunge acolo unde e nevoie să fiu.

Sinele era hipnotizant și ascultându-l, în scurtă vreme se trezi că uitase să-și mai îndrepte atenția și la drum, drept urmare nu mai știa pe unde venise iar locul în care se afla nu semăna cu nimic din ce își aducea aminte, căci în spate exista doar vidul acoperit de o amintire falsă.

– Îmi place că mă asculți, adaugă Sinele. Observ că absorbi toate cuvintele pe care le rostesc.

Ajunse la un alt lac împrejmuit de case iluminate. Știa cu siguranță că era prima dată când se afla acolo și că drumul pe care venise era cu totul diferit. Îi venea să închidă ochii dar atunci când închidea ochii simțea că se transformă în lumină care vibrează foarte repede și că își pierde și ultima fărâmă de concentrare sau ultimul punct de reper în timp, spațiu și materie. Se rătăcise? Afară era noapte iar cărarea pe care venise inițial era dispărută în negură. Cum să se rătăcească cu Sine?

Gânduri multe, gânduri de panică. Le observă. Știa că dacă face alegerea de a se lăsa în voia lor avea să între în cel mai mare carusel. Nu era aceste ganduri din moment ce le observa cu atâta coerență. Schimbă perspectiva. Jocul perspectivelor funcționa ca ceasul. Era jocul preferat. Era testul Labirintului. Testul magiei pădurii normale. Testul încrederii în Sine.

Își rugă Sinele să se așeze puțin pe iarbă. Își aminti că are corp și își centră atenția în corpul său și respiră adânc. Și acum ce? Se auzi pe sine spunând: Sunt două opțiuni: te întinzi pe iarbă și adormi sau mergi înapoi din locul din care ai pornit și o iei de la capăt.

Era spațiu, nelimitare, eternitate și părea că rătăcirea asta prin pădure era doar o joacă din moment ce exista doar momentul prezent, lipsit de trecut, lipsit de identitate și de conținut, se identificase cu Sine. “Sunt.” era singurul adevăr de care dispunea. Hotărî să meargă înapoi la punctul de pornire și să se odihnească acolo. Sinele era de acord.

Își adună toată atenția împreună cu Sine, într-un singur punct focal și la un moment dat, pe drum, într-un loc, într-un timp și într-un spațiu își făcură apariția opt călăuze. La început nu le recunoscu, apoi, lăsându-le să treacă pe acel drum, în acel loc, în acel timp și în acel spațiu, hotărî să meargă după ele. Drumul călăuzelor ducea la destinație.

Se trezi în fața casei la care dorea să ajungă. Punctul inițial de pornire. Ieșise din Labirint și se găsi pe sine împreună cu Sine. Ca o echipă. Se uită înapoi și simți un profund respect pentru magia normalității unei păduri. Iubea pădurea.

Soundtrack (click aici): Infinite Breath – Psybient * Psytrance mix

Ploaie purpurie

Atâtea povești de dragoste țesute în plasa timpului. Atâtea imagini fixe despre iubire.

Se plimba pe bulevard, respirând aerul apusului unei zile obișnuite. Fluxuri de mașini ce inundau din când în când strada pentru ca mai apoi să o elibereze. O imagine ce-i atrase atenția ce înfățișa doi tineri care se căsătoreau,  era o reclamă la o sală de evenimente : “Alege Cel Mai Frumos Ballroom-Pentru Nunta Visurilor Tale”. O afacere de zile mari și bani mulți construită pe visul iubirii eterne.

Stărui în fața tabloului și se gândi cum oamenii cumpără imagini despre fericire, acei doi tineri care păreau că au întâlnit Absolutul într-o sală de evenimente. O poveste. Apoi se gândi cum oamenii își țes cu multă pasiune ziua nunții, punând la cale fiecare detaliu cu minuțiozitate și cum trăiesc de parcă ar fi cea mai importantă zi a vieții lor. Cum angajează fotografi care să îi imortalizeze în ipostaze ce vor îngheța veșnic pe retina lor și care le vor oferi o ancoră de care să se agațe atunci când viața, cu ale ei mișcări de șolduri constante, va veni să le schimbe povestea și să îi trezească din vis.

Zâmbi în sinea ei, își aminti ziua când viața îi făcuse și ei această vizită. Stătuseră împreună la foc și arseseră toate aceste imagini fixe ce încetaseră în a-i mai servi la ceva și care o țineau prizonieră într-un trecut prefabricat. Viața o învățase apoi să danseze și să asculte ritmul ei interior, pulsul. O învățase cum să își miște șoldurile astfel încât să alunece prin timp fără să rămână blocată o eternitate fără câteva zile în “visul unei nopți de vară, petrecut într-o sală de evenimente, pe bani mulți”.

Iar atunci când ploaia purpurie îi atinse pielea, înțelesese că iubirea e liberă de orice imagine, de orice identitate și că nu o s-o găsească niciodată lipită pe un panou publicitar.

Soundtrack (click aici): Prince – Purple Rain

purple rain

Vânzătorul de iluzii

Erau suficiente câteva cuvinte ca să îi facă pe oameni să îi cumpere iluziile. Asta era cererea, el le oferea celorlalți ceea ce ei își doreau. Știa bine ce face și i se părea aproape amuzant cât de ușor puteau fi manipulate mințile umane. Cheia manipulării era dorința. Locul prin care își făcea intrarea. Însă vânzătorul de iluzii vindea nimic.

Vindea nimic. Iar nimicul pe care îl vindea era neprețuit, căci în nimicul acela fiecare cumpărător se regăsea pe sine. Cu ochii strălucitori și vocea caldă, vânzătorul avea grijă ca fiecare cumpărător să o ia pe drumul potrivit lui.

Își asumase rolul cu totul și îi făcea pe oameni să creadă că o să se aleagă cu bogății imense care o să îi facă faimoși, stele printre stele. Doar le reamintea că în nimic se află totul.

Când l-am întâlnit prima dată părea plictisit de joacă și drept urmare își trăia viața la intensitate maximă. Zbura cu 300 de kilometri la oră din iluzie în iluzie. Ce îl plictisea era simplul fapt că știind ceea ce face, iluziile încetaseră să-i provoace plăcere. Îl deranja din când în când jobenul pe care îl purta pe cap și părea că uitase că și jobenul era o iluzie, dar avea să-și aducă aminte curând.

Întâmplarea a făcut să am la mine o pasăre colibri – făurită în centrul unui Soare – care își căuta un partener și astfel am făcut-o cadou vânzătorului de iluzii. Avea să îi aducă ceea ce Vânzătorul de Iluzii își dorea cu adevărat în adâncul inimii sale. Căci acolo își găsise locul pasărea colibri.

Soundtrack (click aici): Alma – Avalanches (feat. Sound Remedy & Kill Paris)

Întâlnirea

Stătea pe malul mării și aștepta să apară Soarele la orizont. De fiecare dată ceea ce se numea răsărit era altfel, fascinant. Își dădea seama de iluzia acestui răsărit căci Soarele nu apunea și nu răsărea niciodată. Îi lăsa spațiu ca să admire pe timpul nopții și alți Sori. Ea se învârtea în jurul Lui și în jurul Ei dar erau în permanent contact unul cu celălalt. Aveau suficient spațiu cât să își permită existența în armonie.
În această dimineață în aer plutea o liniște nemaiauzită până atunci, o liniște profundă și sacră de parcă toată mișcarea se oprise în loc. Și El păru că iese din apă ca un maestru ce făcea asta de miliarde de ani. Pe măsură ce Soarele se înălța pe cerul zilei spațiul se umplea de sunete mici și rotunde, sunete sferice, înalte, ce se onduiau unele într-altele formând culori pe care nu le mai văzuse.
Apoi la orizont apărură Ei, Arhitecții. Pe cer, 7 nave incandescente de formă sferică, ce emiteau aceste sunete venite de dinainte de timp. Un portal. Un 1.

Inima i se deschise și toate celulele îi vibrară pe ritmurile melodiei activând cunoașterea ancestrală a Vieții. Corpul începu să-i plutească în atmosferă iar ochii îi rămaseră lucizi și conștienți primind binecuvântarea acestei dimineți. Ei erau aici. Îi așteptase mii de vieți iar așteptarea se terminase. Știa că o să vină într-o zi iar ziua venise și îi adusese pe Ei cu Ea.
Se lăsa învăluită de iubirea pe care o cunoștea atât de bine, se lăsa învăluită de sunetele și lumina Lor. Ei erau aici. Așteptarea se terminase. Aparținea. Conținea

Soundtrack (click aici) : Carbon Based Lifeforms – Polyrytmi

amazing-red-sunset-wallpapers-hd-free-download (1)