Triunghiul Bermudelor

Era un triunghi echilateral: Persecutor-Victimă-Salvator. Sau poate un triunghi amoros sau un cerc vicios. În orice caz, avea aceeași structură… Triunghiul acesta se reproducea de când apăruse omul pe pământ. Cu fiecare generație și cu fiecare individ care îl dădea mai departe ca moștenire.

Omul crease chiar și un dumnezeu atotputernic care era pe rând toate 3. Când oamenii îl supărau pe dumnezeul acesta el era o Victimă și din Victimă se transforma în Persecutor pedepsindu-i cumplit pe oameni pentru ca mai apoi să îi Salveze când aceștia se întorceau pe calea cea dreaptă…

Individul-om, pedala aceleași tipare-era propriul Persecutor, propria sa Victimă și propriul Salvator și crea în exteriorul său modele similare comportându-se la fel cu ceilalți indivizi-oameni, plante sau animele…

… până când ceva s-a schimbat. Unul din roluri a devenit Observator. Salvatorul a devenit Observator, Auto-Observator. Apoi Persecutorul a devenit Observator, Auto-Observator. Apoi Victima a devenit Observator, Auto-Observator ca în final toate cele trei roluri să devină Observator.

Când s-a întâmplat asta, Triunghiul Bermudelor a început să se clatine și să fie din ce în ce mai puțin înfricoșător. Cu cât Observatorul era mai prezent și lipsit de reacție în fața acestui tipar, cu atât energia triunghiului slăbea și acesta se transforma în altceva. Până când … Triunghiul Bermudelor a devenit doar o legendă de pe vremea când oamenii mergeau somnambuli pe străzile vieții.

Shantala – Om Mata Kali

Bermuda-Triangle-

Obiectul iubirii

Ce să fac? Ce să fac?
Am rămas așa, pe nepusă masă, fără “obiectivul” iubirii mele.
A dispărut într-o noapte. Atât a fost nevoie ca să dispară. Îl tot caut și nu îl găsesc. E ca și cum s-a evaporat. M-am uitat pe măsuța de cafea să văd dacă l-am lăsat acolo. Nu.
M-am uitat apoi sub măsuța de cafea să văd dacă l-am lăsat acolo. Nu.
Am căutat în toate sertarele și printre toate hainele purtate. Nu.
În cutia poștală? Nu.

Apoi am mers în grădină și l-am căutat pe sub frunze și prin iarbă. Nimic….
Am mers la galerii de artă, poate-poate o fi ascuns prin vreun tablou. Degeaba…
Offf. Se întâmplă din nou?
Am mai trăit asta?
Mi-e cunoscut….
După ce obiectiv alerg acum? Către ce stea mă îndrept?

S-a mai întâmplat … ca … mintea mea să se agațe de un “obiectiv” al iubirii și să trimită atenția în direcția respectivă. N-a contat că e un om, o plantă sau un animal. Sau poate un telefon mobil alb cu butoane senzuale și ecran sensitiv. Asta a venit la pachet cu ceva dramă și cu ceva vise cu cai verzi fluorescenți, simpatici ei așa în deziluzia lor…

Acum… nu mai e și eu nu știu ce să fac cu toată energia asta a iubirii. Nu știu în ce direcție să-mi trimit atenția și încotro să-mi dau energia…. Ce dilemă Existențială!
Citesc prin cărți scrise de mari maeștri iluminați ca felinarele, să mi-o dau mie dar … până și eu am dispărut … până și eu m-am evaporat.
Ce să fac? Ce să fac?”

…. Și atunci …. Când vântul a deranjat oglinda apei în care Narcis se privea …. și s-a așternut tăcerea ….

A găsit!

A găsit că iubirea n-avea nevoie de obiective sau obiecte ci de o minte liniștită prin care ea să … curgă…

Soundtrack (click aici):  Ludovico Einaudi-Nuvole Bianche (White Clouds)

flow

Pădurea

Un con mic de lumină, în perete, o chema să între în el.  În ea, în lumina din perete … o Iubire … Iubirea.

Intră prin lumina aceea și călători până într-o casă mare, veche, cu geamuri uriașe, vitralii și tavane înalte. Pe scaune, în fața ei, doi copii, un băiat si o fată. Copiii Ei. Iubirea … Ei nu o puteau vedea căci ea era în altă dimensiune.

Apoi, scara semi-rotundă o duse în curtea casei. Pe o bancă, lângă un gard viu de cimișir, El, îmbrăcat în negru, straie de preot, stând gânditor cu capul sprijinit în mâini, cu privirea ațintită în pământ Iubirea. Era Bărbatul Ei. Știa că o așteaptă acolo, în melancolie, în tristețea faptului că îi abandonase pe toți trei pentru a răspunde chemării irezistibile. El nu o vedea căci ea era în altă dimensiune.

Apoi simți că Iubirea o cheamă… în spatele ei? Atracția. Fascinația. Dorința. Magnetismul. Altfel de Iubire… Se întoarse și privi Pădurea. Întunericul din ea era irezistibil. Atât de multă Iubire… Nu avea nimic de făcut în afară de a se abandona Pădurii, lăsându-i pe ei în urmă, în marea casa din mica lume din grădina lor, așa cum făcuse cu multă vreme în urmă.

Iubirea…
Iubirea…
Iubirea…

Se trezi. Lumina din perete o adusese înapoi patul ei, în casa ei.

După ani de zile de mers prin Pădure, căzând, rătăcind, plângând, râzând, lăsându-se sfâșâiata și posedată de toate spiritele Pădurii, se întorcea la El, conținând Pădurea în pântece.

Se întorcea la El și la Ei, la casa veche, pe care o părăsise atunci când Pădurea o chemase. Se întorcea coaptă și înțeleaptă, dornică să-i arate și Lui cât de mare a devenit lumea lor mică care se rezuma odată doar la o casă cu vitralii, cu grădină în care ei doi își trăiau iubirea în frica de intimitate, în frica de a nu se pierde unul pe altul, unul de altul, în lumea mare și în Pădurea înfricoșătoare.

Ea se întorcea lipsită de frică, aducând mesajul cu ea: “Sunt aici. Sunt Lumea.”

Și atunci, când el o Văzu cu adevărat, lumea lor devenise nelimitată, știind că nu s-au pierdut niciodată unul de altul, ci că doar s-au trezit din visul unor oameni mici cărora le era frică de Pădure.

Iubirea… 

Soundtrack (click aici): Deepak Chopra & Antonio Banderas – Sea of Love (Oceans of Ecstasy)

forest

 

Luciditate

-Te văd.

Mi-am întors capul să văd cine vorbește.

-Te văd.

Ochii clari, lucizi, îmi spuneau că nu minte. Mă privea din cea mai adâncă prezență. M-am fâstâcit. Privirea aceasta vedea totul la mine, eram ca o carte deschisă. Știam că nu e niciun loc în care să mă ascund de ochii ăștia. Și că nu avea niciun sens să mă ascund. La urma urmei pe cine încercam să păcălesc?

Privirea asta mă deschidea. Îmi deschidea în mod natural porți pe care le credeam ferecate, camere din interiorul meu în care nu mai intrase nimeni în afara mea. Iar acum … toate ușile astea se deschideau singure.
Mi-am simțit vulnerabilitatea și o urmă de rușine, de parcă aș fi fost un copil mic care era privit și văzut de întregul univers.

Într-un mod ciudat … îmi venea să mă ascund … să mă bag cu capul în pământ, ca struțul,  și să rămân acolo o perioadă nedefinită. Până trecea rușinea asta. Rușinea de a fi văzut cu toate slăbiciunile și vulnerabilitățile mele. Rușinea de a fi acceptat cu toate umbrele de sub ochi. Libertatea de fi exista fără să demonstrez nimic.

Îmi simți stânjeneala și își mută privirea în altă parte dar știam că mă vede și cu ochii închiși. Căci această privire nu se folosea de ochi ca să vadă? Ci de o cunoaștere, de o înțelepciune dobândită prin miliarde de ani de evoluție și miliarde de vieți trăite.

Ce ușurare să mă știu văzut cu Adevărat. Ce ușurare să pot să pun capul pe pernă și să mă odinesc știind că Cineva, Ceva, e aici cu mine și mă iubește așa… sincer.

Soundtrack (click aici): Asura – Getsemani

5770134b2c091a6ef98f47c0c7bb653c

Spirit încătușat

Obligație. Plăcere. Obligație. Plăcere.
Lupta între obligație și plăcere.
Ce luptă? E doar în mintea mea?
De ce lupta asta?

Stau lângă foc…focul arde, mă încălzește, mă simt bine. Focul se termină.
Mă ridic să aduc lemne noi?
Oboseală…simt toropeală în adâncul oaselor acestora bătrâne. Aș adormi aici lângă foc, dar focul trebuie hrănit ca să mă încălzească.
Sunt doar cu focul… dacă eu adorm cine are grijă de foc ca să mă încălzească și să mă odihnesc până dimineață? Aș face cu rândul, dar sunt doar cu mine.

Am obligația de a face focul dacă vreau să supraviețuiesc?
De ce mă gândesc la asta? Îmi place să fac focul… Ador să fac focul. Și atunci de ce simt obligația să întrețin focul?

E doar în mintea mea?

Așa am auzit la alții… așa am văzut la alții… așa trebuie să fac și eu dacă face toată lumea… să îmi duc crucea?

Dar dacă schimb? Dacă închid ochii și lumea de la care am auzit că așa trebuie să fac, dispare? Dacă toate vocile din capul meu dispar? Dacă și eu dispar? Ce rămâne?

Beatitudinea asta …. Am murit? Oare am murit? Beatitudinea asta …. Oare am trăit vreodată? Totul pare că a fost un vis… Numele meu, viața mea, familia mea, prietenii mei … de aici de unde privesc, pare că au fost și ei doar gânduri, pare că am fost și eu doar un gând gândit de …. beatitudinea asta.

O secundă se transformă într-o eternitate.

Simt frig acum. Dacă mi-e frig sigur nu am murit…

Încătușarea asta în obligația de a face lucruri. De a mă trezi la o anume oră, de a îmi duce copiii la școală, de a asigura că au ce să mănânce, de a asigura că am cu ce să plătesc întreținerea. De a-i înveli noaptea ca să nu le fie frig. De a le asigura viitorul. Și diminețile în care oboseala e încă prezentă în oasele mele. Iar eu o iau de la capăt cu obligațiile…

Simt obligația să car toată lumea în spate…. ca și cum oamenii sunt lipsiți de putere iar eu trebuie să am grijă de ei.

Ca și cum ceilalți au slăbiciune iar eu putere… ce mărunt din partea mea să nu le dau altora voie să descopere că și ei au puterea lor … și atunci … eu ce mai fac … ce mai car în spate?

Închid ochii din nou, focul arde mocnit. Viața are grijă de mine. În clipa asta perfectă viața are grijă de mine și pot să adorm. Până o să sune mâine ceasul să o iau de la capăt cu o zi a cârtiței?

Dar dacă schimb? Dacă găsesc că tot ceea ce fac îmi produce plăcere? Îmi aduce satisfacție? Îmi aduce motivație? O să pară egoism? O să fie arătat cu degetul?

Atunci aș fi un spirit liber…. ce fac cu atâta libertate? Ce fac când aflu că viața are toate sensurile? Mă întorc la obligație? Mi-e frică oare de libertate?

Pot să mă trezesc să îmi duc copiii la școală și să simt libertate?

Da… pot. Pentru că schimb. Schimb tot ce am învățat. Dezvăț ce am văzut la alții, dezvăț ce am auzit la alții, dezvăț tot… în beatitudinea asta ….

Beatitudinea asta mă învață … că natura mea e …. beatitudine …. orice furtuni aș întâmpina …. centrul meu rămâne etern în această … beatitudine

Iar focul arde să aibă grijă de mine.
Iar eu ard să am grijă de mine.
Iar viața arde să aibă grijă de mine.

Și

E

Plăcut…

Să îmi dau voie ….
Să simt

Plăcerea de a FI

Am voie să simt plăcere? Am voie să mă bucur pentru că … Sunt?

Am pus crucea pe foc. O să ardă toată noaptea și o să mă încălzească.
Descătușat.

Soundtrack (click aici): Asura – Forefathers

heart-on-fire

 

Sunete de OMega

Omul Alfa. Omul Beta. Femeia Alfa. Femeia Beta. Bărbatul Alfa. Bărbatul Beta. Ierarhie. Organizare după grade, după abilități, după cât de folositor este membrul unui grup-grupului. Omul care se vede pe sine incomplet și neterminat. Omul care își caută jumătatea. Luptă de putere, competiție, dualitate. Evoluție prin cădere, separare, prin sacrificiu, prin suferință și durere.

Până când apare … Până când a apărut …

Omul nou, Omul OMega. Cel care știe că nu este nici bărbat, nici femeie. Cel care știe că este și bărbat și femeie. Cel care știe că NU ESTE gândul său, trupul său, emoția sa. Cel care știe că ESTE ȘI gândul său, trupul său și emoția sa. Shiva-Shakti în același trup, în același templu. Cel care știe că el este dincolo de timp și spațiu. Cel care știe că este Origine și Manifestare simultan. Spirit și Materie simultan. Conștiință și Energie simultan. Abilitatea ca unul să-și recunoască cei doi poli. Omul total, întreg. Omul conștient de esența lui. Omul lucid. Omul liber. Desăvârșit. Unicitate. Recunoaștere. Apartenență. Organizare după onestitate, autenticitate. Evoluție prin colaborare, compasiune, încredere, prezență.

Sunete de OMega. Muzica vieții pe diverse portative, scrisă cu note de aur și mâini dibace, de o inimă curată și o minte ascultătoare. Sunete. Ritm. Valuri de cunoaștere.

Sunete de OMega care vin și se duc. Omul OMega, cel care cântă, cel care ascultă, cel care privește și învață cum viața se crează pe sine, din spațiul interior, din cel mai intim și profund loc al ființei.

Sunetul de OMega. Liniștea.

echilibru

Traversează cu mine!

– Uneori nu îți mai simt prezența în prezentul meu. Și când se întâmplă asta am impresia că te-am pierdut. Iar golul din stomac este cumplit. Pare că durerea aia o să dureze o eternitate.

2600_250

Îi zâmbi și îi răspunse:

– Traversează cu mine! Uneori nu îmi mai simți prezența pentru că îmi schimb semnalul, emit de pe alte frecvențe, din alt loc în spațiu, iar tu, dacă ești atentă să mă vezi doar în dreapta ta nu o să îți dai seama că m-am mutat puțin în stânga ta. Nu înseamnă că am plecat. 

Ea îi mângâie obrazul, apoi sprâncenele și ochii. El o sărută pe frunte.

– E ca și cum traversez strada. Dintr-o dată sunt pe cealaltă parte a străzii. Tot eu sunt. Nu te-am părăsit niciodată. Fă-ți curaj și traversează cu mine. Ai să descoperi că suntem mereu împreună indiferent pe ce parte a străzii suntem și că mai mult, avem libertatea și flexibilitatea de a ne mișca în voie unul pe lângă celălalt fără să ne pierdem unul de altul. Iubirea are caracteristica aceasta de a face sufletele să fie împreună indiferent unde se află oamenii lor. Inima nu cunoaște distanță. Îi face să se întâlnească în miezul ființei, acolo unde sunt în eternitate Unul.

Daniel Waples (the Hang Drum Project) – First Rain

sunrise-from-space-14216-1920x1200

 

Femeile lui Bacchus

Închid ochii și aud demonii cum îmi râd în urechi. Stau nemișcată. Vor să mă ispitească.

Azi dimineață au venit deghizați în femei, în bacantele lui Bacchus. Se învârteau în jurul meu ca într-o horă și mă invitau la gelozie. Mă invitau să devin geloasă, să intru în dansul lor carnal și să mă pierd acolo alergând după … o clipă de plăcere, după un trup.

Mă invită la pofte nemăsurate, la desfrâu și la bălăceală în noroaie care nu-mi aparțin și care sunt menite să îmi astupe ochii. Femeile lui Bacchus, cu mișcări lascive de șolduri și râuri de vin, cu atingeri seducătoare și jocuri de putere. Mă invită la furii și frustrări băute din cupe de cristal care par că promit paradisul. La otrăvuri rafinate îmbrăcate în pietre prețioase: invidia, frica, pierderea de sine, tânjeala, lenea, corupția.

Am rămas nemișcată. Mi-am îndreptat privirea spre Soare și L-am rugat să-mi dea să beau din focul Lui. Mi-a aprins întâi inima, apoi tot corpul. Am ars mocnit până s-a făcut liniște. Până când totul s-a calmat iar demonii s-au evaporat, ei nu pot supraviețui hrănindu-se cu foc lichid.

Soundtrack (click aici): Abrete Corazon

FB_IMG_1527010117933

Lumi paralele

Cu cât se uitau mai mult unul în ochii celuilalt cu atât erau mai transparenți și cu atât coborau și urcau simultan în profunzimea galaxiilor ce se oglindeau una în cealaltă.

Avea ochii clari și curați, irizații albastre ca pietrele prețioase. Granat. Galaxia din care provenea era plină de aceste pietre valoroase care își schimbau culoarea din albastru-verzui în mov intens, aurore boreale, stăpânire de sine iar el adusese cu el culoarea casei sale.

Avea ochii clari și curați, irizații portocalii ca pietrele prețioase. Paianite. Galaxia din care provenea era plină de aceste pietre valoroase care reflectau explozii de supernove, naștere-renaștere, schimbare constantă iar ea adusese cu ea culoarea casei sale.

O secundă ce dură o veșnicie, o secundă de privit, atât era necesară pentru a lumile paralele să se observe una pe cealaltă și să se recunoască una într-alta. Să se oglindească în interiorul infinitelor posibilități pe care le aveau.

Asemeni galaxiilor din care provenea fiecare dintre ei, aveau să treacă unul pe lângă celălalt și să meargă mai departe, urmând pulsația firească a vieții, urmând bătaia de inimă a vieții. În întâlnirea lor schimbaseră praf de stele, fiecare era acum mai bogat cu câte o piatră prețioasă pe care nu o mai cunoscuse până atunci.

Soundtrack (click aici): SUDUAYA EP “Autumnal Retreat”

26060171_1972966976296354_1278406398417387513_o

Artwork by: Sean Allum (Elohprojects) – Astralship

Gălăgie

“The other world is this world rightly seen.”

Nisargadatta Maharaj …

E mult zgomot… oameni care socializează, vorbesc compulsiv, gândesc compulsiv, acționează impulsiv.
În trafic … gălăgie. În metrou … gălăgie.

Merg prin acesta pădure urbană, populată de pomi dreptunghiulari de cărămidă și beton, cu urechile astupate și aleg ce vreau să aud. Îmi păstrez realitatea nedistorsionată.

FB_IMG_1528072544192

Sunetul. Acest Maestru.

Și totuși … uneori … în mijlocul gălăgiei, totul se oprește. Mașinile rămân pe loc la semafor și nimeni pe stradă în afară de mine, atunci îmi aud pașii pe asfalt de parcă ar fi singurul sunet existent în univers. De parcă viață se onorează printr-o liniște solemnă.

Și în momentele astea de lipsă de gălăgie, în momentele astea … cerul îmi arată că este prezent pe pământ iar eu nu am nimic altceva de făcut decât să îl observ.

Observ cum mă observă înapoi și mă întâmpină cu profunzimea și sacralitatea unui singur moment în care toată viața își oprește pentru o clipă respirația. O suspendă pentru ca liniștea de dincolo de gălăgie să fie ascultată … pentru cine are urechi să o asculte.

Soundtrack (click aici): ________________________________

2121753-OMLUGQJH-7

Artwork: Kasia Derwinska – Within the sound of silence