devoratorii de chipuri

Comandă Devoratorii de Chipuri aici:

 http://www.edituravremea.ro/devoratorii-de-chipuricoperta-devoratorii-de-chipuri

Recenzie: “Devoratorii de chipuri nu este doar o simplă carte cu accente dark, este o carte despre viață, greșelile pe care le repetăm la nesfârșit, trecutul care ne prinde din urmă dacă nu știm să-l lăsăm să fie trecut, și care ne târăște în labirintul întunecat al amintirilor ce nu vor să se desprindă de noi – sau noi de lângă ele. Este o carte care readuce la suprafață demonii din interiorul tău și te provoacă să dai ochii cu ei și să-i înfrângi. La fel de ușor te provoacă să crezi și să găsești iubirea și speranță, liniștea și deplinătatea. Toate aceste manifestații duale – cele încadrate în categoria „bine” și cele etichetate ca și „rău” își duc luptele în sufletul, mintea, trupul nostru – câmpul lor preferat de bătălie.”

Recenzie integrală

Recenzie: ” „Devoratorii de chipuri” este un roman realist cu doze de fantastic introduse cu abilitate de către autoare și folosite nu doar pentru a capta atenția cititorului, ci și pentru a explica fenomenele stranii din acțiune. Supranaturalul este acceptat ca realitate și îmbrățișat într-un final chiar și de sceptici. Volumul se poate încadra așadar în realismul magic, având multe dintre caracteristicile acestui gen ficțional.

Recenzie integrală

(Extras)

“Stătea de o oră jumate cu el strâns tare la piept.

Mâinile îi erau încleştate ca ale unui mort şi nu găsea curajul să-l deschidă. “un an… futu-i… a trecut un an!” Se legăna în balansoarul în care petrecuseră milioane de clipe frumoase şi nu reuşea să-şi aducă aminte chipul pe care-l adorase atâta timp. Căuta prin toate sertarele care se află în creierul uman împiedicându-se de amintiri. Erau clipele ce-i construiau trecutul. Developa poze. Tot soiul de poze colorate, monocrome, voalate sau poze inexistente; poze care nu îşi aveau locul în albumul lui pentru că nu-i aparţineau. Îi provocau o senzaţie de greaţă pentru că în nici una trupul, nu avea chip, nu avea nici o expresie. Putea să-i simtă mirosul dulce de scorţişoară, parfumul tare pe care-l adora şi care-i provoca o erecţie instantanee; putea să-i guste pielea sărată, aluniţa maro închis de pe sânul drept; aproape îi simţea formele voluptoase în mâinile lui, şoldurile rotunde pe care şi le unduia uşor atunci când făceau dragoste, degetele de la picioare pe care şi le dădea cu ojă albă şi care-şi găsiseră de câteva ori locul pe pieptul său şi toate celelalte părţi ale corpului ei, care-l dezgustaseră pe rând şi care-l făcuseră apoi s-o adore.

Trase adânc aer în piept şi îi mirosi părul, mirosea a vanilie, mereu curat, incredibil de incitant. Adora să-şi îngroape nasul în mireasma ei – vanilie şi scorţişoară – o combinaţie fatală pentru orice bărbat, un drog pentru el.

– Eşti o prăjitură cu picioare!

Urlă cât de tare putu şi strânse albumul foto şi mai tare în braţe.

– O prăjitură cu picioare, mă auzi? Prăjitura mea cu picioare, nu are nimeni voie să te mănânce!

Ochii i se umeziră şi două lacrimi mari căzură peste obrajii aprinşi. Plângea? Da! Plângea ca o muiere şi nu era nimeni să-l vadă. Imaginea ar fi fost,cu siguranţă, demnă de emisiunea Oprah! Urlă din nou, răcni:

– Am făcut diabet şi n-am mai mâncat ceva dulce de un an! De un an, auzi? Ultima bucată mi-ai dat-o tu şi pe urmă ai dispărut! M-ai dus la cofetărie şi m-ai abandonat acolo ca pe orice fraier! Un an!… şi era cu scorţişoară şi vanilie.

Vocea se stinse brusc iar el începu să se legene şi mai tare în balansoar, periculos de tare, îndeajuns cât să se dea cu capul de colţul mesei sau de calorifer şi să se termine cu tot. Cum oare putea să-şi explice că simţea fiecare curba a corpului ei dar nu putea să-i vadă chipul? Sau poate că o luase razna! Nu existau oameni fără chip! Sau existau? Făcuse oare dragoste până acum cu un monstru fără chip? Trebuia să se aştepte ca în orice moment mirosul dulce să se transforme din nou în mirosul de acum un an? Mirosul de urină îmbibată cu medicamente, putreziciune, naftalină? Un iz scârbos îi invadă nasul şi stomacul se revoltă simţitor. În câteva secunde masa de dimineaţă – ouă, pâine cu unt şi cafea – se afla jumătate pe pantaloni şi jumătate pe podea. Se şterse la gură cu manşeta cămăşii dar nu-l scăpă din prinsoare nicio clipă. Nici măcar faptul că se bălăcea în propria vomă nu avea să-i schimbe planul. Trebuia la un moment dat să-l desprindă de la piept şi să-l deschidă, dar nu chiar acum, acum avea să fie băiat mare şi să încerce să facă puzzle-ul fără ajutorul lui mami. Trebuia să-şi aducă aminte odată chipul ăla.

„Dacă ele l-au furat? De asta nu reuşesc să mi-l amintesc! Pentru că ele l-au furat! Au desfigurat-o! I-au mâncat ochii şi nasul, buzele apoi obrajii! Au transformat-o într-un monstru ca ele, i-au luat chipul pentru că era frumoasă! Era frumoasă, nu? Trebuie să fi fost frumoasă, altfel nu ar fi desfigurat-o!” Închise ochii şi continuă şirul gândului legănându-se ca un copil.

„Da’, dacă ea a fost tot timpul un monstru şi nu am văzut-o eu? Dacă ea s-a ascuns ani de zile în spatele unei măşti perfecte? Dacă în spatele măştii au fost de fapt doar viermi?”.

            Coborî din balansoar călcând în voma caldă, lăsând urme până în baie. În tot timpul ăsta nu-l slăbi din prinsoare nici un minut, cu o mână se ţinea de pereţi şi cu cealaltă îl ţinea lipit de pieptul transpirat. Apa era rece, stingea din jarul ce-i alcătuia trupul. Avea febră? Atât de puternică fusese încercarea de a-şi aduce aminte? A câta oară era când se întâmpla asta? Poate că nu se mai odihnise cu adevărat din acea noapte când el adormise cu mâna peste sânul ei iar ea cu piciorul încolăcit în jurul coapselor lui; goi, transpiraţi, fericiţi.

Picăturile îi mângâiau obrazul mutilat şi atingerea lui într-un astfel de moment îl făcu să verse şi ceea ce mai rămăsese din masa de dimineaţă. Nu mai exista durere, exista doar scârbă la privirea ciudăţeniei din oglindă.

Se întoarse în balansoarul lui. Mai avea rost să se chinuie singur? De un an se tot chinuise ca un idiot şi nu avusese sorţ de izbândă. Era momentul să pună capăt calvarului şi ştia în adâncul sufletului că o să poată scoate la lumină gaura neagră din locul feţei ei. Scoase din buzunarul de la piept o rămăşiţă de creion, deschise albumul pe care îl ţinuse aşa de strâns încât îi amorţiseră mâinile şi scrise pe prima pagină cu litere mari de tipar: SĂ APRINZI LUMINA ÎN CAMERA ÎNAINTE DE A DESCHIDE OCHII, LUMINA LE ORBEŞTE ŞI LE GONEŞTE! SĂ NU O STINGI PÂNĂ NU RĂSARE SOARELE!” “

Soundtrack (click aici): Poets of the Fall – Carnival of Rust

coperta-desfasurata-devoratorii-de-chipuri