Am trăit atâtea mii de ani în teamă. Ne-am dus cu frica la culcare și am ascuns-o sub pat. Ne-am creat iadurile și purgatoriile și ne-am afundat în ele, ne-am abandonat și ne-am distrus pedepsindu-ne, osândindu-ne să trăim o mică veșnicie în separare și în suferință, rotindu-ne ca niște șoareci în această durere. Dar… era suferinței a trecut.

Ce am creat în trecut,  deconstruim acum, căci vechile creații au încetat să ne mai servească. Iar Ei, adică Noi cei din viitor ne-am întors după noi. Nu rămâne nimeni în urmă.

Rana din pieptul ei se deschise, el o ținea în brațe, era prezent acolo cu ea și asta îi permise ei să își dea drumul să cadă în golul din rana care o trăgea precum gravitația.
Apoi simți teroare, teroarea de a muri prea devreme, o frică cumplită ce izbucnea din pieptul ei. Respiră adânc și căzu și mai mult în rana aceea, până ajunse într-un tărâm.

– Acum mor, îi spuse.
– Moartea e liniște, moartea e în pace îl auzi pe el șoptindu-i în ureche.

Lăsă teroarea să pună stăpânire pe ea și își deschise și mai mult pieptul.
În tărâmul acela, un ocean de suflete, închise într-o peșteră uriașă, fără nicio ieșire și fără nicio lumină își retrăia durerea ca într-o buclă nesfârșită.

Acolo sălășluiau toate bucățile sufletelor ce experimentaseră vreodată abandonul și respingerea. Toate acele aspecte care se simțiseră nedemne de a trăi și se autocondamnasera la o eternitate de coșmar.

Apoi, văzu cum pereții peșterii încep a se sparge și văzu cum prin găurile noi create intrau Ei, Noi cei din viitor, generațiile ce reușiseră să găsească calea de scăpare, eliberarea din ciclul suferinței și al osândei eterne.

Ei, Noi cei care eram plini de iubire și înțeleseserăm că suntem o singură viață, un singur organism, intrasem în iad ca să ne eliberăm părinții și strămoșii. Intrasem în iad ca să ne recuperăm toți camarazii, toate aspectele noastre respinse și abandonate.

– Ne-am întors după voi. Nu rămâne nimeni în urmă. Am găsit căile de eliberare. Suntem alături de voi. Singurătatea s-a terminat.

Durerea ei se diminuă până ce dispăru complet. Cu fiecare respirație pieptul i se relaxă din ce în ce mai mult până ce tot trupul ei devenise o respirație.

El era acolo, o conținuse perfect, îi fusese alături în toată această călătorie. O călătorie pe care nu ar fi putut să o facă de una singură.

Ușor ușor, iadurile și purgatoriile se goleau iar rănile umanității se vindecau. Iadurile și purgatoriile se închideau odată pentru totdeauna.

Soundtrack (click aici): Zara feat. Jivan Gasparyan – Dle Yaman

Samsara Wheel 

“[…] Acest lucru se va petrece doar atunci când mintea va realiza o dată pentru totdeauna că doar divinul este capabil să o satisfacă.” Mataji Devi Vanamali

Se spune că iubirea salvează tot. Dar? Ce știu ei despre iubire?
Ce știu eu despre iubire?

Știu că am crezut în iubire atât de mult până când nu a mai rămas nimic din mine.
Dar cine eram eu ca să mai rămână ceva din mine?

Știu că am crezut tot ce citeam despre iubire, tot ce ascultam despre iubire și tot ce vedeam despre iubire.

Și uneori ceea ce vedeam producea durere. Dar cum poate iubirea să doară?

Poate să doară până la limita durerii. Până în locul în care durerea dispare, până în locul în care lumea dispare și ea odată cu durerea.

 M-am trezit într-o zi, închisă într-o încăpere în care singurul sunet care se auzea era cel al respirației mele. Era o bibliotecă. O bibliotecă care conținea tot ce se descoperise vreodată despre iubire. Din altă perspectivă, biblioteca ar fi arătat ca un diamant cu fațetele perfect șlefuite; toate egale, dădeau diamantului forma sa perfectă.

Închisă fiind, în bibliotecă, am început să cercetez fiecare poveste despre iubire imaginată vreodată. Cu fiecare personaj pe care îl trăiam, citind cărțile din bibliotecă, mă simțeam mai departe de iubire decât mă simțisem vreodată, mai confuză și mai tristă decât mă simțisem vreodată și asta pentru că toate poveștile despre iubire se terminau iar eu căutam iubirea nealterată.

Fiecare personaj, s-a așezat pe rând pe fotoliul din fața mea și mi-a spus povestea lui și în fiecare personaj am putut să surprind aceeași licărire, aceeași esență care apărea uneori doar pentru o fracțiune de secundă, oglindindu-se într-o fațetă a diamantului. Fiecare personaj, oricât de grotesc sau oricât de diafan, căuta același lucru: iubirea nealterată.

Ai putea spune că aș fi găsit-o în copii, dar și ei erau la fel de însetați în a o găsi.

Ce căutam? Iubirea nealterată.

Și într-o dimineață, obosită fiind de căutare și atâtea povești, am realizat că pentru mine iubirea este o consecință naturală a încrederii. Până la urmă căutam în van iubirea când era nevoie să îmi îndrept atenția spre încredere.

Apoi am cercetat încrederea. Am descoperit că mi-e dificil să am încredere în oameni de când aceștia au inventat un moș drăguț îmbrăcat în roșu care aducea cadouri copiilor cuminți de Crăciun și un alt moș drăguț care se numea dumnezeu și care teoretic era creatorul dar care și el era drăguț doar dacă oamenii erau cuminți altfel era posibil să se înfurie și să arunce cu urgii și boli peste oameni.

Încredere într-o umanitate care mințea la tot pasul? Dificil. Totodată am realizat că nu aveam încredere nici în mine din moment ce și eu eram născută din oameni mincinoși.

Cu o omenire mincinoasă poate aș fi putut să trăiesc dacă o evitam suficient de mult, dar cu un mincinos care trăia în același trup cu mine nu puteam, cu siguranță, să trăiesc.

Neîncrederea făcea iubirea să rămână în umbră.

M-am întors în biblioteca și m-am așezat pe fotoliu, în fața mea si a unei foi goale. Am luat stiloul în mână și am început să așez pe hârtie tot ceea ce aveam de șlefuit la mine pentru a avea încredere în mine, tot ceea ce aveam de recunoscut în fața mea pentru a avea încredere în mine, tot ceea ce aveam de acceptat la mine pentru a avea încredere în mine.

Spre surprinderea mea am descoperit că a recunoaște în fața mea că mă mințeam și mă autoiluzionam a fost mai dificil decât mă așteptam, poate chiar mai dificil decât ar fi fost să recunosc asta în fața unora pe care nu i-aș mai fi văzut niciodată, însă cu mine mergeam la culcare în fiecare noapte.

Apoi, după ce i-am dizolvat din mine pe cei doi bătrâni drăguți imaginari care mă iubeau doar dacă eram cuminte, alte imagini și proiecții create cu multă măiestrie, inclusiv pe Cenușăreasă și pe Albă ca Zăpada și toate poveștile și basmele pe care le experimentasem vreodată, am descoperit că în mine mai exista ceva. O liniste, o voce, o lumină, o viață, un univers întreg, o Prezență,  care îmi oferea încredere necondiționată și mă lăsa să experimentez toți caii verzi din capul meu, fără să mă judece o secundă, știind că la un moment dat toată iluzia se va dilua iar ceea ce va rămâne în urma ei va fi doar această înțelepciune.

Și minunea a fost că această Prezență nu era nici tânără și nici bătrână, nu avea chip, nu avea identitate, era atemporală, eternă, Nealterată. Mergea cu mine la culcare în fiecare noapte, rămânând prezentă cu mine peste zi, oferindu-mi încrederea de care aveam nevoie ce construia fundația pentru iubirea nealterată.

Soundtrack (click aici): Hinkstep – Within Your Echoes

Venea uneori intruziv iar atunci când nu primea ce credea că își dorește: pedepsea, se răzbuna, umilea, lua cu forța.  Tot ceea ce făcea era să încerce cu disperare să își ascundă rana și să pună în gaura din piept ceva care să o astupe.
M-am oprit într-o zi și l-am privit în ochi. I-am spus:
-Te văd. Intri val vârtej ca să demonstrezi cine ești. Ca să dovedești că ești bun, că meriți, că ți se cuvine.
E firesc … ai trecut prin focuri ca să supraviețuiești. Ai luptat cu animale mai mari ca tine și a fost nevoie să îți arăți mereu puterea pentru a putea duce seminția mai departe. Ai tăiat capete de hidre și ai văzut moartea cu ochii de atâtea mii de ori.
Pe umerii tăi a fost lăsată hrana și cuibul iar tu ai avut nevoie să scoți la iveală toate uneltele.
Nu ai obosit de atâta alergat? Nu ai obosit să fii mereu cu ochii în patru ca să nu ți se întâmple ceva? Nu ai obosit să tragi războiul ăsta după tine? Nu ai obosit să fii mereu în competiție cu… tine? Cu mine? Cu noi?

Te invit să te așezi. Să tragi adânc aer în piept. Să închizi ochii. Am să mă așez lângă tine și am să îți spun o poveste.
Am să stau azi mărturie a tuturor femeilor care te-au creat. Am să stau azi mărturie a primei femei care a pus presiune pe tine.

Am să stau azi mărturie a primei femei care te-a sedus și te-a înlănțuit cu miresme și vrăji și ți-a șoptit cuvinte dulci și goale în urechi.
Am să stau azi mărturie a primei femei care te-a primit între coapsele ei fără să te iubească.
Am să stau azi mărturie a primei femei care s-a folosit de tine și te-a legat de ea, transformându-te în canibal.
Am să stau azi mărturie a primei femei care ți-a tăiat părul și ți-a luat puterea. Am să stau azi mărturie a primei femei care te-a trădat. Am să stau azi mărturie a primei femei care te-a făcut dependent de sânul ei și te-a aruncat în deșert să rătăcești, departe de sufletul tău.
Am să stau azi mărturie a primei femei care te-a legat la ochi.
Am să stau azi mărturie a primei femei care s-a răzbunat și care din inconștiență și necunoaștere de sine te-a abandonat.
Am să stau azi mărturie a primei femei care ți-a chinuit copiii pentru a te vedea suferind. Am să stau azi mărturie a primei femei care ți-a omorât copiii pentru a te îngenunchea.
Am să stau azi mărturie a primei femei care te-a adus pe lume și te-a păstrat pentru ea din posesivitate, luându-ți libertatea de a te cunoaște pe tine dincolo de ea.
Astăzi stau mărturie a primei femei care îți cere iertare pentru tot ceea ce ți s-a întâmplat, în numele tuturor femeilor care au contribuit la crearea ta în separare.

Am să stau la capul tău și am să-l mângâi. Am să îți învelesc spatele care ustură de la atâtea bice. Am să-ți spăl rănile și am să te veghez.  Am să stau alături de tine.
Tu să te odihnești. Pentru că în noaptea asta, tu ai să te întorci în brațele Sufletului tău, acolo unde îți este locul și unde ți-a fost întotdeauna. Iar mâine când te vei fi trezit din somn, ai să știi cine ești cu adevărat, Fiu al Soarelui!

Soundtrack (click aici): Anillah – Medicine Chant

 Zeus – http://godofwar.wikia.com/wiki/Zeus

–  “Sunt o femeie rea. Sunt o femeie acră.  Probabil asta e motivul pentru care îmi place oțetul. Pentru că sunt o femeie rea și acră.”
– Nu-i nimic. Mie îmi plac femeile rele și acre.
Și atunci s-a potolit. Am acceptat-o așa rea și acră. Că nu era doar rea și acră. Era și rea și acră. Dar era atât de multe lucruri odată încât era firesc să fie și așa, nu ar fi putut să fie completă fără să aibă și aceste aspecte.
Îți ținuse fesele încordate prea mult timp. Era vremea să le relaxeze.  Și atunci i-am scris o scrisoare:

Dragă Madam Respingere,

Am decis să te iau de nevastă. Am să stau la ușa ta până ai să te plictisești să mă tot respingi. Și am să am răbdare cu tine.
Am să fiu acolo Prezent pentru tine, alaturi de tine. O să te simți în siguranță știind că cineva te dorește, așa rece și fatală cum crezi că ești.
Ești așa obișnuită să fii respinsă încât nu mai deschizi ușa nimănui. Dar nu am nevoie să îmi deschizi ușa, căci am să stau la ușă. Pe preș. Și am să îmi fac culcuș la ușa ta iar tu ai să înțelegi că cineva te vede și te iubește. Nu precum un câine, deși îmi plac cățeii. Cineva care te vede, îți recunoaște valoarea, recunoaște puterea ta de a spune NU și înțelege câtă vindecare poate aduce un NU și cât de important este să îți respecți granițele.

Am să stau acolo și am să te iubesc oricum. Nu e nevoie să mă iubești. Nu am nevoie să mă iubești. E suficient să știi că sunt lângă tine. Nu e nevoie nici măcar să deschizi ușa acum. Ai să o deschizi tu când o să simți sau dacă o să să simți. Eu știu doar că am să fiu acolo, să te iubesc. Căci asta am eu de făcut. Să te iubesc. Fără să cerșesc înapoi iubirea ta. Asta am ales.
Și într-o dimineață ai să vezi cât de frumoasă ești cu adevărat!

Da … recunosc că ți-am greșit. Nu doar eu ci întreaga rasă masculină. Din durere. Din nevoie. Din posesivitate. Din necunoaștere de sine. Din copilărie. Din capriciu. Din gol. Din neincredere.  … Motive pot să îți spun multe, însă în final sunt irelevante, greșeala s-a întâmplat deja. Ai fost abuzată, ți s-a încălcat dreptul la intimitate, am intrat peste tine în mijlocul nopții ca niște barbari și nu am respectat templul în care intram, am secat izvorul vieții, am crezut că ni se cuvine să te avem, să te posedăm iar acum nu facem decât să primim înapoi ceea ce am oferit, respingere. Iar eu, sunt acum umilul reprezentant al tuturor celor care te-au trădat vreodată, și da … asta am ales … pentru că te iubesc și știu cine ești dincolo de ușa pe care ai zăvorât-o iar treaba mea este să îmi asum că noi toți ți-am greșit și că respingerea ta este rezultatul comportamentului nostru. Îmi cer iertare în numele tuturor celor care au smuls vreodată o petală din floarea sufletului tău.

Ceri integritate sufletească … și pe bună dreptate… e testul pe care ni-l dai pentru a vedea cine este lângă tine și se simte de neclintit în fața respingerii tale. Cine îți respectă dreptul la viață și dreptul de a fi exact așa cum ești.
De aia am să te iau de nevastă, căci mă simt neclintit de respingerea ta. E simplu … te înțeleg. Iar tu o să realizezi că ești împreună și lipsită de separare și ai să te simți acceptată în totalitate.

Soundtrack (click aici) : Suduaya – All is full of light

Kali, by Lumberjacks, https://www.deviantart.com/lumberjackz

Era un triunghi echilateral: Persecutor-Victimă-Salvator. Sau poate un triunghi amoros sau un cerc vicios. În orice caz, avea aceeași structură… Triunghiul acesta se reproducea de când apăruse omul pe pământ. Cu fiecare generație și cu fiecare individ care îl dădea mai departe ca moștenire.

Omul crease chiar și un dumnezeu atotputernic care era pe rând toate 3. Când oamenii îl supărau pe dumnezeul acesta el era o Victimă și din Victimă se transforma în Persecutor pedepsindu-i cumplit pe oameni pentru ca mai apoi să îi Salveze când aceștia se întorceau pe calea cea dreaptă…

Individul-om, pedala aceleași tipare-era propriul Persecutor, propria sa Victimă și propriul Salvator și crea în exteriorul său modele similare comportându-se la fel cu ceilalți indivizi-oameni, plante sau animele…

… până când ceva s-a schimbat. Unul din roluri a devenit Observator. Salvatorul a devenit Observator, Auto-Observator. Apoi Persecutorul a devenit Observator, Auto-Observator. Apoi Victima a devenit Observator, Auto-Observator ca în final toate cele trei roluri să devină Observator.

Când s-a întâmplat asta, Triunghiul Bermudelor a început să se clatine și să fie din ce în ce mai puțin înfricoșător. Cu cât Observatorul era mai prezent și lipsit de reacție în fața acestui tipar, cu atât energia triunghiului slăbea și acesta se transforma în altceva. Până când … Triunghiul Bermudelor a devenit doar o legendă de pe vremea când oamenii mergeau somnambuli pe străzile vieții.

Shantala – Om Mata Kali

Ce să fac? Ce să fac?
Am rămas așa, pe nepusă masă, fără “obiectivul” iubirii mele.
A dispărut într-o noapte. Atât a fost nevoie ca să dispară. Îl tot caut și nu îl găsesc. E ca și cum s-a evaporat. M-am uitat pe măsuța de cafea să văd dacă l-am lăsat acolo. Nu.
M-am uitat apoi sub măsuța de cafea să văd dacă l-am lăsat acolo. Nu.
Am căutat în toate sertarele și printre toate hainele purtate. Nu.
În cutia poștală? Nu.

Apoi am mers în grădină și l-am căutat pe sub frunze și prin iarbă. Nimic….
Am mers la galerii de artă, poate-poate o fi ascuns prin vreun tablou. Degeaba…
Offf. Se întâmplă din nou?
Am mai trăit asta?
Mi-e cunoscut….
După ce obiectiv alerg acum? Către ce stea mă îndrept?

S-a mai întâmplat … ca … mintea mea să se agațe de un “obiectiv” al iubirii și să trimită atenția în direcția respectivă. N-a contat că e un om, o plantă sau un animal. Sau poate un telefon mobil alb cu butoane senzuale și ecran sensitiv. Asta a venit la pachet cu ceva dramă și cu ceva vise cu cai verzi fluorescenți, simpatici ei așa în deziluzia lor…

Acum… nu mai e și eu nu știu ce să fac cu toată energia asta a iubirii. Nu știu în ce direcție să-mi trimit atenția și încotro să-mi dau energia…. Ce dilemă Existențială!
Citesc prin cărți scrise de mari maeștri iluminați ca felinarele, să mi-o dau mie dar … până și eu am dispărut … până și eu m-am evaporat.
Ce să fac? Ce să fac?”

…. Și atunci …. Când vântul a deranjat oglinda apei în care Narcis se privea …. și s-a așternut tăcerea ….

A găsit!

A găsit că iubirea n-avea nevoie de obiective sau obiecte ci de o minte liniștită prin care ea să … curgă…

Soundtrack (click aici):  Ludovico Einaudi-Nuvole Bianche (White Clouds)

Un con mic de lumină, în perete, o chema să între în el.  În ea, în lumina din perete … o Iubire … Iubirea.

Intră prin lumina aceea și călători până într-o casă mare, veche, cu geamuri uriașe, vitralii și tavane înalte. Pe scaune, în fața ei, doi copii, un băiat si o fată. Copiii Ei. Iubirea … Ei nu o puteau vedea căci ea era în altă dimensiune.

Apoi, scara semi-rotundă o duse în curtea casei. Pe o bancă, lângă un gard viu de cimișir, El, îmbrăcat în negru, straie de preot, stând gânditor cu capul sprijinit în mâini, cu privirea ațintită în pământ… Iubirea. Era Bărbatul Ei. Știa că o așteaptă acolo, în melancolie, în tristețea faptului că îi abandonase pe toți trei pentru a răspunde chemării irezistibile. El nu o vedea căci ea era în altă dimensiune.

Apoi simți că Iubirea o cheamă… în spatele ei? Atracția. Fascinația. Dorința. Magnetismul. Altfel de Iubire… Se întoarse și privi Pădurea. Întunericul din ea era irezistibil. Atât de multă Iubire… Nu avea nimic de făcut în afară de a se abandona Pădurii, lăsându-i pe ei în urmă, în marea casa din mica lume din grădina lor, așa cum făcuse cu multă vreme în urmă.

Iubirea…
Iubirea…
Iubirea…

Se trezi. Lumina din perete o adusese înapoi patul ei, în casa ei.

După ani de zile de mers prin Pădure, căzând, rătăcind, plângând, râzând, lăsându-se sfâșâiata și posedată de toate spiritele Pădurii, se întorcea la El, conținând Pădurea în pântece.

Se întorcea la El și la Ei, la casa veche, pe care o părăsise atunci când Pădurea o chemase. Se întorcea coaptă și înțeleaptă, dornică să-i arate și Lui cât de mare a devenit lumea lor mică care se rezuma odată doar la o casă cu vitralii, cu grădină în care ei doi își trăiau iubirea în frica de intimitate, în frica de a nu se pierde unul pe altul, unul de altul, în lumea mare și în Pădurea înfricoșătoare.

Ea se întorcea lipsită de frică, aducând mesajul cu ea: “Sunt aici. Sunt Lumea.”

Și atunci, când el o Văzu cu adevărat, lumea lor devenise nelimitată, știind că nu s-au pierdut niciodată unul de altul, ci că doar s-au trezit din visul unor oameni mici cărora le era frică de Pădure.

Iubirea… 

Soundtrack (click aici): Deepak Chopra & Antonio Banderas – Sea of Love (Oceans of Ecstasy)

-Te văd.

Mi-am întors capul să văd cine vorbește.

-Te văd.

Ochii clari, lucizi, îmi spuneau că nu minte. Mă privea din cea mai adâncă prezență. M-am fâstâcit. Privirea aceasta vedea totul la mine, eram ca o carte deschisă. Știam că nu e niciun loc în care să mă ascund de ochii ăștia. Și că nu avea niciun sens să mă ascund. La urma urmei pe cine încercam să păcălesc?

Privirea asta mă deschidea. Îmi deschidea în mod natural porți pe care le credeam ferecate, camere din interiorul meu în care nu mai intrase nimeni în afara mea. Iar acum … toate ușile astea se deschideau singure.
Mi-am simțit vulnerabilitatea și o urmă de rușine, de parcă aș fi fost un copil mic care era privit și văzut de întregul univers.

Într-un mod ciudat … îmi venea să mă ascund … să mă bag cu capul în pământ, ca struțul,  și să rămân acolo o perioadă nedefinită. Până trecea rușinea asta. Rușinea de a fi văzut cu toate slăbiciunile și vulnerabilitățile mele. Rușinea de a fi acceptat cu toate umbrele de sub ochi. Libertatea de fi exista fără să demonstrez nimic.

Îmi simți stânjeneala și își mută privirea în altă parte dar știam că mă vede și cu ochii închiși. Căci această privire nu se folosea de ochi ca să vadă? Ci de o cunoaștere, de o înțelepciune dobândită prin miliarde de ani de evoluție și miliarde de vieți trăite.

Ce ușurare să mă știu văzut cu Adevărat. Ce ușurare să pot să pun capul pe pernă și să mă odinesc știind că Cineva, Ceva, e aici cu mine și mă iubește așa… sincer.

Soundtrack (click aici): Asura – Getsemani

Obligație. Plăcere. Obligație. Plăcere.
Lupta între obligație și plăcere.
Ce luptă? E doar în mintea mea?
De ce lupta asta?

Stau lângă foc…focul arde, mă încălzește, mă simt bine. Focul se termină.
Mă ridic să aduc lemne noi?
Oboseală…simt toropeală în adâncul oaselor acestora bătrâne. Aș adormi aici lângă foc, dar focul trebuie hrănit ca să mă încălzească.
Sunt doar cu focul… dacă eu adorm cine are grijă de foc ca să mă încălzească și să mă odihnesc până dimineață? Aș face cu rândul, dar sunt doar cu mine.

Am obligația de a face focul dacă vreau să supraviețuiesc?
De ce mă gândesc la asta? Îmi place să fac focul… Ador să fac focul. Și atunci de ce simt obligația să întrețin focul?

E doar în mintea mea?

Așa am auzit la alții… așa am văzut la alții… așa trebuie să fac și eu dacă face toată lumea… să îmi duc crucea?

Dar dacă schimb? Dacă închid ochii și lumea de la care am auzit că așa trebuie să fac, dispare? Dacă toate vocile din capul meu dispar? Dacă și eu dispar? Ce rămâne?

Beatitudinea asta …. Am murit? Oare am murit? Beatitudinea asta …. Oare am trăit vreodată? Totul pare că a fost un vis… Numele meu, viața mea, familia mea, prietenii mei … de aici de unde privesc, pare că au fost și ei doar gânduri, pare că am fost și eu doar un gând gândit de …. beatitudinea asta.

O secundă se transformă într-o eternitate.

Simt frig acum. Dacă mi-e frig sigur nu am murit…

Încătușarea asta în obligația de a face lucruri. De a mă trezi la o anume oră, de a îmi duce copiii la școală, de a asigura că au ce să mănânce, de a asigura că am cu ce să plătesc întreținerea. De a-i înveli noaptea ca să nu le fie frig. De a le asigura viitorul. Și diminețile în care oboseala e încă prezentă în oasele mele. Iar eu o iau de la capăt cu obligațiile…

Simt obligația să car toată lumea în spate…. ca și cum oamenii sunt lipsiți de putere iar eu trebuie să am grijă de ei.

Ca și cum ceilalți au slăbiciune iar eu putere… ce mărunt din partea mea să nu le dau altora voie să descopere că și ei au puterea lor … și atunci … eu ce mai fac … ce mai car în spate?

Închid ochii din nou, focul arde mocnit. Viața are grijă de mine. În clipa asta perfectă viața are grijă de mine și pot să adorm. Până o să sune mâine ceasul să o iau de la capăt cu o zi a cârtiței?

Dar dacă schimb? Dacă găsesc că tot ceea ce fac îmi produce plăcere? Îmi aduce satisfacție? Îmi aduce motivație? O să pară egoism? O să fie arătat cu degetul?

Atunci aș fi un spirit liber…. ce fac cu atâta libertate? Ce fac când aflu că viața are toate sensurile? Mă întorc la obligație? Mi-e frică oare de libertate?

Pot să mă trezesc să îmi duc copiii la școală și să simt libertate?

Da… pot. Pentru că schimb. Schimb tot ce am învățat. Dezvăț ce am văzut la alții, dezvăț ce am auzit la alții, dezvăț tot… în beatitudinea asta ….

Beatitudinea asta mă învață … că natura mea e …. beatitudine …. orice furtuni aș întâmpina …. centrul meu rămâne etern în această … beatitudine

Iar focul arde să aibă grijă de mine.
Iar eu ard să am grijă de mine.
Iar viața arde să aibă grijă de mine.

Și
…
E
…
Plăcut…
…
Să îmi dau voie ….
Să simt
…
Plăcerea de a FI

Am voie să simt plăcere? Am voie să mă bucur pentru că … Sunt?

Am pus crucea pe foc. O să ardă toată noaptea și o să mă încălzească.
Descătușat.

Soundtrack (click aici): Asura – Forefathers

Omul Alfa. Omul Beta. Femeia Alfa. Femeia Beta. Bărbatul Alfa. Bărbatul Beta. Ierarhie. Organizare după grade, după abilități, după cât de folositor este membrul unui grup-grupului. Omul care se vede pe sine incomplet și neterminat. Omul care își caută jumătatea. Luptă de putere, competiție, dualitate. Evoluție prin cădere, separare, prin sacrificiu, prin suferință și durere.

Până când apare … Până când a apărut …

Omul nou, Omul OMega. Cel care știe că nu este nici bărbat, nici femeie. Cel care știe că este și bărbat și femeie. Cel care știe că NU ESTE gândul său, trupul său, emoția sa. Cel care știe că ESTE ȘI gândul său, trupul său și emoția sa. Shiva-Shakti în același trup, în același templu. Cel care știe că el este dincolo de timp și spațiu. Cel care știe că este Origine și Manifestare simultan. Spirit și Materie simultan. Conștiință și Energie simultan. Abilitatea ca unul să-și recunoască cei doi poli. Omul total, întreg. Omul conștient de esența lui. Omul lucid. Omul liber. Desăvârșit. Unicitate. Recunoaștere. Apartenență. Organizare după onestitate, autenticitate. Evoluție prin colaborare, compasiune, încredere, prezență.

Sunete de OMega. Muzica vieții pe diverse portative, scrisă cu note de aur și mâini dibace, de o inimă curată și o minte ascultătoare. Sunete. Ritm. Valuri de cunoaștere.

Sunete de OMega care vin și se duc. Omul OMega, cel care cântă, cel care ascultă, cel care privește și învață cum viața se crează pe sine, din spațiul interior, din cel mai intim și profund loc al ființei.

Sunetul de OMega. Liniștea.