“[…] Acest lucru se va petrece doar atunci când mintea va realiza o dată pentru totdeauna că doar divinul este capabil să o satisfacă.” Mataji Devi Vanamali

Se spune că iubirea salvează tot. Dar? Ce știu ei despre iubire?
Ce știu eu despre iubire?

Știu că am crezut în iubire atât de mult până când nu a mai rămas nimic din mine.
Dar cine eram eu ca să mai rămână ceva din mine?

Știu că am crezut tot ce citeam despre iubire, tot ce ascultam despre iubire și tot ce vedeam despre iubire.

Și uneori ceea ce vedeam producea durere. Dar cum poate iubirea să doară?

Poate să doară până la limita durerii. Până în locul în care durerea dispare, până în locul în care lumea dispare și ea odată cu durerea.

 M-am trezit într-o zi, închisă într-o încăpere în care singurul sunet care se auzea era cel al respirației mele. Era o bibliotecă. O bibliotecă care conținea tot ce se descoperise vreodată despre iubire. Din altă perspectivă, biblioteca ar fi arătat ca un diamant cu fațetele perfect șlefuite; toate egale, dădeau diamantului forma sa perfectă.

Închisă fiind, în bibliotecă, am început să cercetez fiecare poveste despre iubire imaginată vreodată. Cu fiecare personaj pe care îl trăiam, citind cărțile din bibliotecă, mă simțeam mai departe de iubire decât mă simțisem vreodată, mai confuză și mai tristă decât mă simțisem vreodată și asta pentru că toate poveștile despre iubire se terminau iar eu căutam iubirea nealterată.

Fiecare personaj, s-a așezat pe rând pe fotoliul din fața mea și mi-a spus povestea lui și în fiecare personaj am putut să surprind aceeași licărire, aceeași esență care apărea uneori doar pentru o fracțiune de secundă, oglindindu-se într-o fațetă a diamantului. Fiecare personaj, oricât de grotesc sau oricât de diafan, căuta același lucru: iubirea nealterată.

Ai putea spune că aș fi găsit-o în copii, dar și ei erau la fel de însetați în a o găsi.

Ce căutam? Iubirea nealterată.

Și într-o dimineață, obosită fiind de căutare și atâtea povești, am realizat că pentru mine iubirea este o consecință naturală a încrederii. Până la urmă căutam în van iubirea când era nevoie să îmi îndrept atenția spre încredere.

Apoi am cercetat încrederea. Am descoperit că mi-e dificil să am încredere în oameni de când aceștia au inventat un moș drăguț îmbrăcat în roșu care aducea cadouri copiilor cuminți de Crăciun și un alt moș drăguț care se numea dumnezeu și care teoretic era creatorul dar care și el era drăguț doar dacă oamenii erau cuminți altfel era posibil să se înfurie și să arunce cu urgii și boli peste oameni.

Încredere într-o umanitate care mințea la tot pasul? Dificil. Totodată am realizat că nu aveam încredere nici în mine din moment ce și eu eram născută din oameni mincinoși.

Cu o omenire mincinoasă poate aș fi putut să trăiesc dacă o evitam suficient de mult, dar cu un mincinos care trăia în același trup cu mine nu puteam, cu siguranță, să trăiesc.

Neîncrederea făcea iubirea să rămână în umbră.

M-am întors în biblioteca și m-am așezat pe fotoliu, în fața mea si a unei foi goale. Am luat stiloul în mână și am început să așez pe hârtie tot ceea ce aveam de șlefuit la mine pentru a avea încredere în mine, tot ceea ce aveam de recunoscut în fața mea pentru a avea încredere în mine, tot ceea ce aveam de acceptat la mine pentru a avea încredere în mine.

Spre surprinderea mea am descoperit că a recunoaște în fața mea că mă mințeam și mă autoiluzionam a fost mai dificil decât mă așteptam, poate chiar mai dificil decât ar fi fost să recunosc asta în fața unora pe care nu i-aș mai fi văzut niciodată, însă cu mine mergeam la culcare în fiecare noapte.

Apoi, după ce i-am dizolvat din mine pe cei doi bătrâni drăguți imaginari care mă iubeau doar dacă eram cuminte, alte imagini și proiecții create cu multă măiestrie, inclusiv pe Cenușăreasă și pe Albă ca Zăpada și toate poveștile și basmele pe care le experimentasem vreodată, am descoperit că în mine mai exista ceva. O liniste, o voce, o lumină, o viață, un univers întreg, o Prezență,  care îmi oferea încredere necondiționată și mă lăsa să experimentez toți caii verzi din capul meu, fără să mă judece o secundă, știind că la un moment dat toată iluzia se va dilua iar ceea ce va rămâne în urma ei va fi doar această înțelepciune.

Și minunea a fost că această Prezență nu era nici tânără și nici bătrână, nu avea chip, nu avea identitate, era atemporală, eternă, Nealterată. Mergea cu mine la culcare în fiecare noapte, rămânând prezentă cu mine peste zi, oferindu-mi încrederea de care aveam nevoie ce construia fundația pentru iubirea nealterată.

Soundtrack (click aici): Hinkstep – Within Your Echoes