Își urmărea prăzile cu ochi ageri în timp ce își ascuțea cuțitul. Îi plăcea să fie vânător, îi plăcea să se învârtă în jurul prăzii până când o obținea. Până când afla totul despre cum trăiește ea și care sunt punctele ei vulnerabile, apoi ataca. Uneori le urmărea luni în șir dând dovadă de o nemăsurată răbdare. Apoi când le prindea, se juca puțin cu ele și apoi se plictisea, pe unele doar le rănea, pe altele le omora de-a dreptul. Când prada era deja prinsă își pierdea interesul și pleca mai departe într-o altă vânătoare.
Jucase atâtea mii de ani rolul acesta încât uitase complet propria identitate și devenise aceste haine mari ale vânătorului, pe care le purta cu mândrie și tristețe în același timp.
Cu fiecare pradă pe care o prindea, cu fiecare joc pe care îl câștiga, tristețea se adâncea. Vânătorul cădea de fiecare dată în propria capcană, în propria iluzie. Căci el se vâna doar pe sine, într-o goană nebună, dorind să-și aducă aminte cine este el cu adevărat.
Într-o zi, în timp ce plecase la vânătoare îi ieși în cale o căprioară care își tot schimba forma: acum era căprioară, acum era lup, acum era tigru, acum era șoricel, acum era bufniță, acum era hienă, acum era liliac, acum era om, acum era pisică, acum era el, acum era căprioară. Căprioara fusese vânător iscusit și știa tainele vânătorii, aflase și că hainele maro ale vânătorului aduc fericire doar pe termen scurt și foarte scurt iar adevărata împlinire era fericirea care rămânea pe termen lung, nicidecum cea care ținea atât de puțin.
Alesese să fie căprioară ca să se pună pe tava vânătorului. Lui îi plăcea să vâneze, iar ea era total obosită de joaca asta stupidă care dura de când era omul pe pământ și care se învârtea în cerc fără să mai servească cuiva.
Așa că această căprioară se duse într-o zi la vânător și îi spuse:
– Dacă vrei, poți să mă ai. Uite, e inutil să ne jucăm așa… eu să mă prefac că alerg și tu să te prefaci că mă vânezi și să ne învârtim într-un dans murdar pentru a satisface o fantezie bizară. Ia cuțitul și fă-o acum! Iar ca să îți fie mai ușor, îți voi spune cum să o faci cu exactitate ca să ai șanse de reușită de 100% și să nu pierdem vremea jucând roluri prea mici pentru noi.
Vânătorului îi plăcea să vâneze, o pradă care se punea singură în farfuria lui era de-a dreptul anostă, era un trofeu nemeritat, pentru care nu asudase și nu se zbătuse. Cum? Să primească fără să facă nimic?
Și astfel vânătorul plecă mai departe pe drumul lui iar căprioara zâmbi în sinea ei de ușurința cu care oamenii credeau că sunt hainele pe care le poartă.

Soundtrack (click aici): Chronos – Sky Path