Labirintul

Stătea cu Sine pe malul lacului și se minuna de un apus consistent în culori. Se înnopta și urma să meargă cu Sine acasă. Își îndreptă privirea spre pădure și se întrebă dacă o să mai știe drumul înapoi. Își făcu harta rapid în minte concluzionând că totul avea să e desfășoare conform planului. Dar pădurea nu era o pădure magică, era o pădure normală, un labirint care îi pregătea o călătorie. Se ridică împreună cu Sine și hotărî să plece. Deschise mica lanternă și porni. Sinele începu să îi povestească:

– Nu există nimic în spatele meu. Este vid. Pe măsură ce mai fac un pas, pasul anterior este înghițit de vidul pe care îl trag în urma mea. Sunt eternitate. Există doar acest moment prezent. Nimic în spate. Iar în față totul se construiește chiar acum. Mă prefac că am uitat lucruri când de fapt, știu mereu răspunsul. Există doar nimic în spate.

Sinele mergea cu ochii închiși, își urma drumul cu claritate.

– Pot să merg cu ochii închiși, am încredere că voi ajunge acolo unde e nevoie să fiu.

Sinele era hipnotizant și ascultându-l, în scurtă vreme se trezi că uitase să-și mai îndrepte atenția și la drum, drept urmare nu mai știa pe unde venise iar locul în care se afla nu semăna cu nimic din ce își aducea aminte, căci în spate exista doar vidul acoperit de o amintire falsă.

– Îmi place că mă asculți, adaugă Sinele. Observ că absorbi toate cuvintele pe care le rostesc.

Ajunse la un alt lac împrejmuit de case iluminate. Știa cu siguranță că era prima dată când se afla acolo și că drumul pe care venise era cu totul diferit. Îi venea să închidă ochii dar atunci când închidea ochii simțea că se transformă în lumină care vibrează foarte repede și că își pierde și ultima fărâmă de concentrare sau ultimul punct de reper în timp, spațiu și materie. Se rătăcise? Afară era noapte iar cărarea pe care venise inițial era dispărută în negură. Cum să se rătăcească cu Sine?

Gânduri multe, gânduri de panică. Le observă. Știa că dacă face alegerea de a se lăsa în voia lor avea să între în cel mai mare carusel. Nu era aceste ganduri din moment ce le observa cu atâta coerență. Schimbă perspectiva. Jocul perspectivelor funcționa ca ceasul. Era jocul preferat. Era testul Labirintului. Testul magiei pădurii normale. Testul încrederii în Sine.

Își rugă Sinele să se așeze puțin pe iarbă. Își aminti că are corp și își centră atenția în corpul său și respiră adânc. Și acum ce? Se auzi pe sine spunând: Sunt două opțiuni: te întinzi pe iarbă și adormi sau mergi înapoi din locul din care ai pornit și o iei de la capăt.

Era spațiu, nelimitare, eternitate și părea că rătăcirea asta prin pădure era doar o joacă din moment ce exista doar momentul prezent, lipsit de trecut, lipsit de identitate și de conținut, se identificase cu Sine. “Sunt.” era singurul adevăr de care dispunea. Hotărî să meargă înapoi la punctul de pornire și să se odihnească acolo. Sinele era de acord.

Își adună toată atenția împreună cu Sine, într-un singur punct focal și la un moment dat, pe drum, într-un loc, într-un timp și într-un spațiu își făcură apariția opt călăuze. La început nu le recunoscu, apoi, lăsându-le să treacă pe acel drum, în acel loc, în acel timp și în acel spațiu, hotărî să meargă după ele. Drumul călăuzelor ducea la destinație.

Se trezi în fața casei la care dorea să ajungă. Punctul inițial de pornire. Ieșise din Labirint și se găsi pe sine împreună cu Sine. Ca o echipă. Se uită înapoi și simți un profund respect pentru magia normalității unei păduri. Iubea pădurea.

Soundtrack (click aici): Infinite Breath – Psybient * Psytrance mix

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s