Tristețea fundamentală a singularității

Se uită lung la ea și își turnă o ceașcă de ceai.
– Ce vrei să spui prin “tristețea fundamentală a singularității” ? Sună destul de sofisticat.
Trase adânc aer în piept și se pregăti să folosească cuvintele pentru a exprima ceva ce depășea înțelegerea rațională.
– Nu e sofisticat deloc. E o dimensiune a spiritului. Din experiența mea, este locul de proveniență al dualității, spațiul în care se petrec toate dramele umanității. Ce mi se pare interesant este că nu am experimentat-o niciodată când am fost doar cu mine și întotdeauna a fost nevoie de un partener care să mi-o indice.

Ceai de plante cu gust de lavandă fără să existe lavandă în compoziție, asta părea mai sofisticat decât ce avea ea de spus.

– Hai să îți spun o poveste ca să înțelegi mai bine. Mi s-a spus de curând: “nu aștepta până să te simți singură într-o relație, ai curajul să pui stop până să ajungi în punctul ăla”, vorbele astea mi-au declanșat instantaneu o reacție organică și am simțit cum mă cuprinde o tristețe puternică. M-am scufundat în starea de tristețe, apoi am văzut toate poveștile pe care le auzisem despre iubire și toate visele neîmplinite, toate așteptările spulberate, toate dorințele concepute vreodată. Asta m-a adâncit și mai mult în tristețea ce mă cuprinsese și am plâns timp de câteva ore fără să mă pot opri. Toată experiența venea din corpul meu, o tristețe organică, m-am lăsat dusă și mai adânc în ea, eram curioasă când se termină și atunci mi-am dat seama că nu se termină niciodată. Că e o dimensiune infinită, lipsită de limite.

– Ce ai făcut mai departe?
– Am continuat să observ. Nu există nicio urmă de viață în spațiul acela și nici o urmă de speranță, doar această imensă tristețe provenită din sentimentul singurătății, din separare. Materia nu poate exista în dimensiunea asta, tot ce are viață: sucombă, se macină, se autodistruge. Cu cât mă duceam în profunzime cu atât conștientizam că aș putea să plâng până ce corpul meu fizic ar înceta să mai existe. Lacrimile nu erau eliberatoare, lacrimile erau lacrimi de jale ce hrăneau cu energia lor dimensiunea în care eram. Nu exista nicio motivație suficient de mare care să contracareze atracția gravitațională a acestei dimensiuni nelimitate.

– Și?
– Autoironie. Când mi-am dat seama că nu duce nicăieri și că există cu sau fără voia mea, când am acceptat-o că fiind parte din experiență și când am încetat să îmi doresc să o schimb, să o transform, am hotărât că nu îmi servește la nimic să rămân acolo și am ieșit. Pur și simplu. Interesant este că am vizitat-o de foarte multe ori și niciodată nu am perceput-o cu atât de multă claritate, niciodată nu am înțeles-o cu adevărat până acum când am eliberat-o de orice conținut personal.
– Ai spus că nu ai simțit-o niciodată când ai fost doar cu tine și că a fost nevoie de un partener care să o indice? La ce te referi mai exact?
– E interesant faptul că ceaiul acesta are gust de lavandă fără să o conțină.

Zâmbi și făcu o pauză.
– Părerea mea este că lumea interioară a fiecărui om e compusă dintr-o multitudine de variațiuni de culori, bogăție nelimitată. În același timp în care suntem în permanentă legătură cu spațiul nostru interior care conține totul, suntem în legătură cu spațiul exterior care conține totul. Însă acest tot este exprimat, condensat, cristalizat, în cel mai dens mod, prin forme. Forma este cea mai intimă expresie a conștiinței. Formele nu se pot unifica decât pe termen scurt, apoi ele se separă. Felul în care este construită lumea nu permite fuziunea permanentă la nivel de formă, permite transformarea, însă nu fuziunea. Întotdeauna când am fost cu doar cu mine în formă m-am simțit plină, singurătatea a fost solitudine, meditație, contemplare, cunoaștere. În momentul în care a apărut un partener mi s-a întâmplat de multe ori să ajung în punctul în care să mă simt singură în doi. Inutil să explic de ce, importantă este lecția pe care am învățat-o, pentru că ori de câte ori am ajuns în punctul de singurătate în doi, am aterizat în această tristețe fundamentală a singularității. Multă vreme am dat vina pe partener, până în momentul în care a fost nevoie să îmi asum că indiferent care e partenerul, tristețea e tot acolo, iar tristețea vine din formă, din limitarea vieții la forma individuală care nu își poate permanentiza unificarea cu alte forme. Nu e nouă, dimensiunea e de când e omul pe Pământ și este ceea ce a îndreptat conștiința spre observarea interioară și spre evoluție. Mecanism de creștere. Și o să existe pana ce ultimul om de pe planetă o să înțeleagă că participă activ la menținerea ei, că o creează prin convingerea că există separare.

– Ce simți că s-a schimbat odată cu această experiență?
– Felul meu de a privi lucrurile. Simt că se dizolvă componenta dramatică a realității și dispare decorul inutil din mintea mea, dispar proiecțiile și așteptările. Apare o relaxare ca urmare a acceptării faptului că așa e jocul construit. Ce am eu de făcut mai departe? Să îmi văd de viață, pur și simplu.

Soundtrack (click aici): Organic Dreamers – Organic sadness

maxresdefault

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s