Se pierduse în ochii lui, uitase cine este și ce caută acolo dar nu putea să părăsească spațiul lor.  Își închise nasturii cămășii și se ridică din pat. Avea nevoie să bea o cafea tare. El se odihnea în solitudinea nopții. Lumina lumânărilor ce îi însoțiseră în călătoria lor scânteia plăpând punând în evidență umbrele obiectelor din încăpere. Pentru o secundă se gândi la Mitul Peșterii și la cum oamenii sunt captivi în propriul vis fără să realizeze că visează. Ea știa că visează, dar îi plăcea să umble beată. El știa că visează dar și lui îi plăcea să umble beat. Două ființe care se visau separate una de cealaltă se întâlniseră într-un vis comun pentru a se trezi. Aceeași poveste ce îi ținea captivi de mii de ani în aceeași buclă, în același fractal.

Se așeză pe scaun în bucătărie și își sprijini coatele pe masă. Nu avea aer să respire. Pereții încăperii o sufocau și se gândea de cele mai multe ori că o să moară strivită de ei. Nu o deranja, parcă moartea suna mai bine decât traiul în felul ăsta, parcă moartea părea un premiu râvnit, medalia supremă pentru libertate, o relaxare totală și un abandon total. Părea cel mai viabil scenariu, căci în fața lui se simțea neputincioasă.

Cafeaua sfârâia pe foc și mireasma îl atrase și pe el în încăpere.

— Cafea în mijlocul nopții. Ești sigură?

Fata dădu din cap aprobator.

El își luă tutunul, mugurii, foițele și rulă o țigară generoasă. O aprinse tacticos, mirosul plantei se împleti cu mirosul de cafea. Trase trei fumuri și o întinse spre ea, ea nu o refuză. Nu mai avea aer să respire dar nu știa să îi spună nu, cel puțin nu lui. Trebuia să joace rolul pe care și-l atribuise.

— Știi că ne drogăm unul cu altul? Fata trase din țigara aromată apoi continuă resemnată.

— Suntem heroină unul pentru celălalt. Nu facem nimic altceva decât să ne omorâm unul pe altul în dorința noastră disperată de a fuziona. De fiecare dată când te iau în brațe simt să mă pierd înăuntrul tău, în pieptul tău. Ca și cum în mijlocul trupurilor noastre există doi magneți ce se atrag cu atâta forță încât sfâșie materia, sfâșie trupurile. Aș vrea să pot să mă descarnez ca să mă împreunez cu tine în eternitate. Și mor de fiecare dată când mă desprind de tine, ca și cum traiul fără tine e cea mai cruntă pedeapsă. Apoi îmi dau seama că ne otrăvim…. Ne omorâm unul pe celălalt. Ne consumăm.

Îi întinse țigara înapoi. El o privea cu luciditate, ca și cum în spatele ochilor lui știa ce se petrece deja și nu făcea altceva decât să joace rolul pe care și-l atribuise. Ea vedea această luciditate și uneori avea senzația că se joacă cu mintea ei. Însă știa că ea era cea care se juca cu mintea ei, ca o pisică plictisită care aleargă după propria coadă.

Deși era conștientă că iubirea asta era dintre cele care devora totul, nu putea să spună nu, pentru că viața ei părea mult mai plictisitoare în absența poveștii, sau poate doar se obișnuise cu drogul încât uitase că are puterea să îl alchimizeze și să îl sublimeze în interiorul coapselor ei. Atât de dependentă devenise de extazul care se năștea în mijlocul uniunii lor. Un extaz fals. Un extaz care dura câteva minute și promitea raiul iar apoi îi arunca pe amândoi în mijlocul iadului lăsându-i în sevraj, flămânzi după drog, după iubirea inconștientă.

El stinse țigara, o luă de mână și o duse spre pat.

În celălalt capăt al camerei, într-o dimensiune paralelă, protagoniștii noștri se uitau la ei înșiși și mânuiau sforile păpușilor inconștiente ce se împreunau pasional, știind că iubirea inconștientă este doar o distorsiune spatio-temporală, destinată metamorfozei.

Aveau să devină ceea ce erau destinați să fie … fluturi.

Soundtrack (click aici): n u a g e s – closer