Stătea pe marginea prăpastiei și se uita în jos, hăul părea nesfârșit: “măcar am să învăț să zbor”. Apoi o altă voce: ”aruncă-te, nu merită să trăiești, aduci numai rău oamenilor pe care îi întâlnești”. Simțea disperarea și neputința cum îl strâng de gât, simțea singurătatea și separarea ca o rană adâncă, asemeni prăpastiei pe marginea căreia stătea. Era despărțit de TOT printr-un lințoliu uriaș pe care îl putea vedea dar pe care nu știa cum să-l dea la o parte.
“Doamne, dacă mă arunc în gol, mă prinzi?”

Nu primi niciun răspuns în afara vocii din capul lui care îl îndemna într-una să se arunce în prăpastie și să se împrăștie în mii de bucățele asemeni unui meteorit. 

Atunci auzi o melodie subtilă dincolo de vocea disperată din capul lui. O voce feminină, caldă, fredona o melodie venită din adâncuri.
Se întinse pe pământ și ascultă melodia. Atunci o auzi pe Ea care-i șoptea inocent: “Mai rămâi. Mai rămâi aici cu mine.” Simți mici fire de foc care ieșeau din pământ și îi încălzeau trupul, îi alungau vocile din minte și aduceau alinare. Apoi simți firicelele de iarbă, care îi sărutau obrazul și îi mângâiau pielea.
O auzi din nou: “Știi că în Centrul Pământului este un Soare? Îi auzi clinchetul râsului ce suna asemeni clopoțeilor.”
Miresme de flori: iasomie, apoi lavandă, musețel, lăcrămioare, rând pe rând îi dezmierdau simțurile și îl readuceau la Viață. Se simțea dorit și chemat.
Natura îl iubea din Centrul Inimii sale, din adâncul Soarelui Interior.
Ea din nou: “Trupul tău este Pământul meu. Trupul meu este Pământul tău. Rămâi aici cu mine și hai să ne onorăm Pământul unul altuia. Nu ești singur. Sunt cu tine.”
Se lăsă iubit de Ea cum nu mai fusese iubit niciodată. Se lasă adorat de Ea, descântat, eliberat, vindecat. Ea, iubita lui din Soare.
Vocea care-l îndrumase să se arunce în prăpastie dispăruse în totalitate. Renăștea ca bărbat, ca Om.

Soundtrack (click aici): Mirabai Ceiba – Ong Namo ♥ Divine Wisdom