Intră hotărâtă în camera în care Arhitectul picta. Se îndreptă spre el și se așeză pe un scaun. Rămase câteva minute în tăcere apoi rosti cu fermitate:
– Nu permit și nu primesc să îți lipsesc. Dacă îți servește la ceva să experimentezi lipsa și separarea…îți doresc spor … dar eu nu permit nici lipsa și nici separarea.
Arhitectul ridică privirea și zâmbi, apoi continuă să picteze în tăcere. După câteva minute de liniște, o întrebă:
– Ce s-a întâmplat?
Arhitecta își îndreptă privirea către fereastră și spuse liniștită.
– Azi dimineață am experimentat dorul, și mi-am dat voie să îl experimentez… am plâns douăzeci de minute.
– Dorul este o formă de Iubire.
– Dorul este o formă de Iubire exclusivistă…dar tu nu-mi aparții mie ca să te doresc în exclusivitate. Tu îți aparții ție și noi aparținem Vieții. A fost o emoție sinceră, aproape romantică…
Arhitectul ramase cu zâmbetul pe buze și continuă să picteze.
– Te ascult.
– Am experimentat mult dor și multă lipsă … cunosc stările astea pe toate părțile… romantice, dulci, Dostoevskiane, dramatice, viața e grea…viața e dură…viața îți ia tot ce ai mai de preț… perspective limitative și distorsionate… până când am ajuns la un punct și mi-am pus întrebarea: Pe bune? Viața asta m-a creat ca să își bată joc de mine? Și atunci… Oau!… mi s-au luminat ochii de cât de multă frumusețe nebăgată în seamă este în viață iar eu trăiam într-o cutie mică, enorm de mare în perspectiva mea distorsionată, unde mă hrăneam literalmente cu toate emoțiile astea de lipsă și dor și durere… și evident…eu le cream. Trăiam într-o lume care îmi oferea confort, și îi spuneam lumea mea interioară… plină de ponei roz care plângeau suferința umanității și iubeau iluzii. Dar am obosit si m-am plictisit… norocul meu… “Bucură-te de om.” …mi s-a spus ….
…Apoi am început să fiu fericită și să las viața să îmi servească. M-am trezit plină de lumină lichidă, foc, apoi m-am îndrăgostit de mine…nou… am renunțat să mă mai agăț de chestii și să las viața să îmi aducă ce e mai potrivit… Și atunci ai apărut și tu….pe măsură ce îți priveam mai mult ochii realizam că mă uit în oglindă.
Arhitectul ridică privirea din tablou, ochii lui erau clari, lucizi și plini de strălucire.
– Continuă, te rog și nu-ți feri privirea.
– Mi-a fost dificil să-ți recunosc Existența…aveam impresia că ești o halucinație…că te-am inventat…că te-am creat….dar am realizat că Viața ne-a creat…și m-am relaxat. Exiști! Ești cât se poate de Real și cât se poate de Liber! Ne-am întâlnit ca să ne oglindim Totalitatea, nicidecum separarea… iar eu am răspuns Prezent la Viață. Includere nu excludere. Nu am nevoie să îmi fie dor de tine din moment ce ești Prezent indiferent unde te afli și cât de îndepărtată pare distanța dintre noi. Îmi doresc să te iubesc lucid, conștient, liber pentru Tot ceea ce Ești, un Întreg. Important este să te caut acolo unde te afli…în Viață… Orice altă perspectivă îți reduce existența, drept urmare îmi reduce existența.
-Fata mică… crește… Arhitectul continuă să picteze.
– Ce reprezintă pictura ta?
– Oglinda Existenței.
Se îndreptă către el, îi cuprinse capul între palme și îl săruta pe frunte.
– Te rog, lasă furnicile să trăiască… dacă le iubești…te gâdila subtil și plăcut…altfel…se apăra cum pot ele… așa micuțe și…ciupesc…
Rămaseră în liniște privindu-și Existența unul în ochii celuilalt. Două sfere ale aceluiași Întreg.
photo source: https://www.facebook.com/francismanolescu/
sunete de om 