-Te văd.

Mi-am întors capul să văd cine vorbește.

-Te văd.

Ochii clari, lucizi, îmi spuneau că nu minte. Mă privea din cea mai adâncă prezență. M-am fâstâcit. Privirea aceasta vedea totul la mine, eram ca o carte deschisă. Știam că nu e niciun loc în care să mă ascund de ochii ăștia. Și că nu avea niciun sens să mă ascund. La urma urmei pe cine încercam să păcălesc?

Privirea asta mă deschidea. Îmi deschidea în mod natural porți pe care le credeam ferecate, camere din interiorul meu în care nu mai intrase nimeni în afara mea. Iar acum … toate ușile astea se deschideau singure.
Mi-am simțit vulnerabilitatea și o urmă de rușine, de parcă aș fi fost un copil mic care era privit și văzut de întregul univers.

Într-un mod ciudat … îmi venea să mă ascund … să mă bag cu capul în pământ, ca struțul,  și să rămân acolo o perioadă nedefinită. Până trecea rușinea asta. Rușinea de a fi văzut cu toate slăbiciunile și vulnerabilitățile mele. Rușinea de a fi acceptat cu toate umbrele de sub ochi. Libertatea de fi exista fără să demonstrez nimic.

Îmi simți stânjeneala și își mută privirea în altă parte dar știam că mă vede și cu ochii închiși. Căci această privire nu se folosea de ochi ca să vadă? Ci de o cunoaștere, de o înțelepciune dobândită prin miliarde de ani de evoluție și miliarde de vieți trăite.

Ce ușurare să mă știu văzut cu Adevărat. Ce ușurare să pot să pun capul pe pernă și să mă odinesc știind că Cineva, Ceva, e aici cu mine și mă iubește așa… sincer.

Soundtrack (click aici): Asura – Getsemani