Focule,

De când mă știu am avut nevoie de Spațiu ca să exist. Ca toate stelele.

Și mai aveam nevoia să trăiesc fără să dau explicații celorlalți. N-am înțeles de ce e nevoie să îmi justific faptele, gândurile sau emoțiile și să pierd vreme încercând să răspund la întrebări: “De ce ai procedat așa?”, “De ce plângi?”, “De ce iubești?”, “De ce nu zâmbești mai mult?”, “De ce zâmbești așa mult?”, “De ce eu?”, “De ce tu?”…. Ei… de d-aia! Ce întrebare e asta “de ce?”? Iți spun eu Focule, e o întrebare capcană. O întrebare care nu dă niciun răspuns concret și orice răspuns ar da, permite celuilalt să întrebe din nou de ce. Și tot așa până în momentul în care cel care răspunde se epuizează și o lasă baltă. E o buclă. Ca un labirint fără ieșire. De ce da? De ce nu? De ce alb? De ce negru? Evident ca nu am înțeles de ce… “de ce” nu răspunde la întrebarea mea. Dar mi s-a dat o explicație…

… Mi s-a spus că așa regula în comunitate unde e nevoie să avem grijă unii de ceilalți chiar dacă asta înseamnă să răspundem în fața celorlalți la întrebări cretine sau să ne justificăm deciziile. Se pare că o anume înțelegere asupra unui lucru (câteodată poate fi și o minciună) aduce temporar o liniștire a minții.

Evident e doar o amânare. Nu mi s-a părut ca răspunsul la întrebarea “de ce?” ne face cu adevărat să avem grijă unii de alții, poate uneori să rămânem în confortul siguranței sau în confortul ignoranței, unele răspunsuri cutremură pământuri…
O perioadă am jucat jocul așa, dar mă durea inima și mă întrebam mereu care e sensul acestui joc? Altă întrebare capcana …
Apoi m-am gândit că poate sunt o ființă solitară.

M-au strigat Narcis. M-au strigat Egoistă. Mi-au zis că mă gândesc doar la mine și că nu îmi pasă că rănesc. Mi-au compus chiar și melodii în care își aruncau durerile asupra mea… doar pentru că avusesem curajul să mă ridic și să plec, după ce ajunsesem să mă intoxic cu nefericire încercând să ii fac fericiți.  Am eșuat în a-i face pe alții fericiți. Asta e Focule… îmi asum ca nu îmi ies chiar toate asa cum vreau. Cred ca sunt norocoasă ca nu ies toate.

Poate sunt așa cum m-au strigat ei dar … poate sunt și altfel.
Poate dacă am grijă să am grijă de sufletul meu o să le fie și lor mai bine.
Poate dacă am grijă de nevoile mele, o să vadă și ei că nu le lipsește nimic, ca au deja Totul.
Dacă devin Sursa de împlinire a dorințelor mele, mai degrabă decât Căutătorul de împlinire, o să vadă și ei că definiția egoismului este alta. Dar nu o fac pentru ei, Focule. O fac pentru mine.

Cineva bătrân ca tine mi-a zis odată: “Adevărata integritate este integritatea față de propriul suflet, față de propria persoană, față de propria viață.”.

Asa că, Focule, de când am luat decizia să am grijă de inima mea, am început să răspund mai des la întrebarea “Cum?”, deoarece “Cum?” îmi permite să Văd în profunzime, în înălțime, în adâncime. “Cum?” îmi aduce curiozitate; “Cum?” îmi deschide porțile și îmi arată miracolul vieții.

De când am luat decizia să am grijă de inima mea, am crescut în înălțime încă 5 cm.

Te iubesc, Focule.

Soundtrack (click aici): Liquid Bloom – Fire Gathering (Numatik Remix)