Avea chipul brăzdat de riduri iar ochii lui erau verzi și lucizi. Zâmbea spre soare sprijinit de vechiul său prieten, ce-l însoțise în multe din călătoriile sale. De pe stânca aceea se vedea nemărginirea ținutului în care locuia. Fusese pace în ultimii 500 de ani, o pace bine meritată după mii de ani de luptă. El își avusese cuvântul lui în pacea ce se așternuse peste lume.
Închise ochii și își aminti vremea când pornise la luptă, se întâmplase cu 1300 de ani în urmă, pe când el era tânărul rebel cunoscut sub numele de Phoenix. Fusese sclav mare parte a adolescenței lui. Tot în acea perioadă întâlnise într-o peșteră, trei ființe venite din altă lume, care îl inițiaseră în tainele necromanției:

– Tinere, ai multă furie strânsă în tine. Folosește-te de această energie că să construiești o altă lume. Învață să stăpânești furia exact așa cum înveți să îmblânzești un cal. Nu o lăsa să te doboare și dacă o face, ridică-te și privește-o în ochi cu înțelegere. Vremurile stăpânilor se sfârșesc curând. O să mai existe încă mulți oameni care o să își dorească să rămână sclavi, pentru că le asigură o zonă de confort, dar cu timpul semințele libertății o să încolțească și în ei. Da-le timp, ai răbdare cu ei. Da-le timp pentru că tu ai timp.

Profesorii lui erau de câteva zeci de mii de ani pe Pământ pentru că trăiau dincolo de timp iar curgerea acestuia nu îi afecta. Erau prezenți la continua transformare și o priveau cu detașare și respect. Îl învățaseră cum să modeleze focul și cum să trezească morții la viață.

Ziua în care Phoenix nu mai avusese răbdare, fusese ziua în care chemase toți morții la război împotriva stăpânilor. Readusese la viață toți sclavii care își dăduseră duhul în temnițele stăpânilor iar apoi transformase toți stăpânii care cădeau la pământ, răpuși de moarte, în armata sa. Privise de la distanță cum se măcelăriseră unii pe ceilalți până ce ultimul stăpân își dăduse duhul. Apoi asistase cu tristețe la transformarea sclavilor în stăpâni. Căci sclavii nu știau ce să facă cu libertatea lor și deveniseră exact ceea ce învățaseră… stăpâni.
Phoenix nu le dăduse timp. Nu își dăduse lui timp și începuse să îmbătrânească. Fusese lecția prin care el înțelesese că între sclavi și stăpâni există o relație de dragoste și că ei nu pot exista unii fără ceilalți…că aveau nevoie unii de ceilalți. Abuzase la rândul lui de puterile sale, considerându-se stăpânul lumii și crezând, cu ignoranța adolescentină, că poate să facă o schimbare mai repede decât o preziseseră profesorii lui. Greșeala avea să îl coste exilul și avea să îi aducă darul înțelepciuni și al răbdării.

Se retrăsese în peșteră pentru următorii 500 de ani, alături de cele trei ființe care știau că el va face nesăbuința de a porni războiul, care îl aleseseră tocmai pentru că știau acest lucru și îl inițiaseră în tainele necromanției deoarece el avea sa joace rolul atribuit și avea să învețe din propriile erori.

Acum, la soare, se lepăda de pielea bătrână și uzată și renăștea din propria cenușă. Le dădea timp celorlalți, căci avea timp…

Soundtrack aici: Venemy & Aznar ft. Doubletake – Reign