Se afla pe acoperișul clădirii Observatorului Astronomic și își aștepta rândul să tragă cu ochiul pe cer prin luneta telescopului. Nu era la mare înălțime, dar peisajul o inspira. Peisaj urban îmbâcsit de gânduri haotice, de dorințe neîmplinite, noxe de la țevile de eșapament și sunetele toxice ale claxoanelor. În fața blocurilor gri, pomi – paznicii verzi ce-și acceptaseră cu mândrie misiunea de a fi sonde de oxigen pentru o mână de copiii ce abia acum se trezea la realitate. Dincolo de paradoxul vizual era liniște, o senzație de nemărginire care îi spunea ei că totul este la locul său în fiecare clipă și că algoritmul vieții se desfășoară perfect indiferent de aparențe. Aparențele înșală.
Prin lentila de care își proptise ochiul vedea luna, o lună plină, frumoasă și galbenă. Dumnezeu, Creatorul Suprem, era cel mai mare iluzionist. Apoi ghidul îi spuse:
-Uite, acolo e Vega.
Îndreptă mâna spre o stea ce ocupa spațiul de deasupra capului ei, fix pe mijlocul cerului.
-Vega este la o distanță de 27 de ani lumină. Ceea ce înseamnă că lumina pe care o vezi tu este emisă acum 27 de ani.
Și atunci avu o revelație: “Eu văd acum trecutul! Aceasta este lumina emisă în momentul nașterii mele în acest trup.”
Fu copleșită de imensitate gândului.
“Noi nu vedem nimic cum este în Realitate.”
Apoi ca și cum ghidul i-ar fi citit gândurile:
-O parte din stelele pe care le vedem noi pe cer nu mai există, însă distanța este atât de mare încât călătoria luminii prin spațiu se poate să dureze și milioane de ani până ajunge la destinație, timp în care steaua a murit de mult și s-au născut alte stele care vor fi vizibile peste alte milioane de ani.
Din nou gândul: “Noi nu vedem nimic cum este în Realitate. Noi mereu vedem doar trecutul! Dumnezeu este Marele Iluzionist. Creatorul sedus de Creație, Creația ce seduce Creatorul – dincolo de mișcare- vid, liniște, nemișcare, eternitate.”
Într-o fracțiune de secundă, mintea ei se expansionă atât de mult încât colapsă în sine asemenea unei stele. Unitate- Singularitate. Era steaua care se năștea, steaua care murea, era steaua ce se privea pe sine la 27 de ani lumină distanță pe o planetă mică numită Pământ, era omul ce privea steaua, era însăși Marele Iluzionist și Iluzia în toată Măreția Ei, era Creația și Distrugerea și Ochiul din spatele acestei mirifice piese de teatru de proporții Cosmice. Toate astea întrupate într-o furnică ce putea fi oricând strivită de piciorul unui om. Și era perfect.
Știa că în realitate NIMIC nu conta în același timp în care TOTUL conta. Pentru evoluția Cosmică era neimportant dacă se prăpădeau câteva furnici, pentru evoluția individuală a furnicii asta putea fi o adevărată dramă. Avea ambele perspective și ambele erau valide și coexistau una cu cealaltă, dar parcă era mai liniștitor pentru furnică să știe cu certitudine cât este de mare. O furnică nelimitată. O stea întrupată. Și atunci … știu cu certitudine că toate stelele au trupuri… de furnici… iar noaptea când furnicile privesc cerul își privesc propriul chip.

(click aici) Soundtrack – Markandeya – Unparallelled