Triunghiul Bermudelor

Era un triunghi echilateral: Persecutor-Victimă-Salvator. Sau poate un triunghi amoros sau un cerc vicios. În orice caz, avea aceeași structură… Triunghiul acesta se reproducea de când apăruse omul pe pământ. Cu fiecare generație și cu fiecare individ care îl dădea mai departe ca moștenire.

Omul crease chiar și un dumnezeu atotputernic care era pe rând toate 3. Când oamenii îl supărau pe dumnezeul acesta el era o Victimă și din Victimă se transforma în Persecutor pedepsindu-i cumplit pe oameni pentru ca mai apoi să îi Salveze când aceștia se întorceau pe calea cea dreaptă…

Individul-om, pedala aceleași tipare-era propriul Persecutor, propria sa Victimă și propriul Salvator și crea în exteriorul său modele similare comportându-se la fel cu ceilalți indivizi-oameni, plante sau animele…

… până când ceva s-a schimbat. Unul din roluri a devenit Observator. Salvatorul a devenit Observator, Auto-Observator. Apoi Persecutorul a devenit Observator, Auto-Observator. Apoi Victima a devenit Observator, Auto-Observator ca în final toate cele trei roluri să devină Observator.

Când s-a întâmplat asta, Triunghiul Bermudelor a început să se clatine și să fie din ce în ce mai puțin înfricoșător. Cu cât Observatorul era mai prezent și lipsit de reacție în fața acestui tipar, cu atât energia triunghiului slăbea și acesta se transforma în altceva. Până când … Triunghiul Bermudelor a devenit doar o legendă de pe vremea când oamenii mergeau somnambuli pe străzile vieții.

Shantala – Om Mata Kali

Bermuda-Triangle-

Obiectul iubirii

Ce să fac? Ce să fac?
Am rămas așa, pe nepusă masă, fără “obiectivul” iubirii mele.
A dispărut într-o noapte. Atât a fost nevoie ca să dispară. Îl tot caut și nu îl găsesc. E ca și cum s-a evaporat. M-am uitat pe măsuța de cafea să văd dacă l-am lăsat acolo. Nu.
M-am uitat apoi sub măsuța de cafea să văd dacă l-am lăsat acolo. Nu.
Am căutat în toate sertarele și printre toate hainele purtate. Nu.
În cutia poștală? Nu.

Apoi am mers în grădină și l-am căutat pe sub frunze și prin iarbă. Nimic….
Am mers la galerii de artă, poate-poate o fi ascuns prin vreun tablou. Degeaba…
Offf. Se întâmplă din nou?
Am mai trăit asta?
Mi-e cunoscut….
După ce obiectiv alerg acum? Către ce stea mă îndrept?

S-a mai întâmplat … ca … mintea mea să se agațe de un “obiectiv” al iubirii și să trimită atenția în direcția respectivă. N-a contat că e un om, o plantă sau un animal. Sau poate un telefon mobil alb cu butoane senzuale și ecran sensitiv. Asta a venit la pachet cu ceva dramă și cu ceva vise cu cai verzi fluorescenți, simpatici ei așa în deziluzia lor…

Acum… nu mai e și eu nu știu ce să fac cu toată energia asta a iubirii. Nu știu în ce direcție să-mi trimit atenția și încotro să-mi dau energia…. Ce dilemă Existențială!
Citesc prin cărți scrise de mari maeștri iluminați ca felinarele, să mi-o dau mie dar … până și eu am dispărut … până și eu m-am evaporat.
Ce să fac? Ce să fac?”

…. Și atunci …. Când vântul a deranjat oglinda apei în care Narcis se privea …. și s-a așternut tăcerea ….

A găsit!

A găsit că iubirea n-avea nevoie de obiective sau obiecte ci de o minte liniștită prin care ea să … curgă…

Soundtrack (click aici):  Ludovico Einaudi-Nuvole Bianche (White Clouds)

flow

Pădurea

Un con mic de lumină, în perete, o chema să între în el.  În ea, în lumina din perete … o Iubire … Iubirea.

Intră prin lumina aceea și călători până într-o casă mare, veche, cu geamuri uriașe, vitralii și tavane înalte. Pe scaune, în fața ei, doi copii, un băiat si o fată. Copiii Ei. Iubirea … Ei nu o puteau vedea căci ea era în altă dimensiune.

Apoi, scara semi-rotundă o duse în curtea casei. Pe o bancă, lângă un gard viu de cimișir, El, îmbrăcat în negru, straie de preot, stând gânditor cu capul sprijinit în mâini, cu privirea ațintită în pământ Iubirea. Era Bărbatul Ei. Știa că o așteaptă acolo, în melancolie, în tristețea faptului că îi abandonase pe toți trei pentru a răspunde chemării irezistibile. El nu o vedea căci ea era în altă dimensiune.

Apoi simți că Iubirea o cheamă… în spatele ei? Atracția. Fascinația. Dorința. Magnetismul. Altfel de Iubire… Se întoarse și privi Pădurea. Întunericul din ea era irezistibil. Atât de multă Iubire… Nu avea nimic de făcut în afară de a se abandona Pădurii, lăsându-i pe ei în urmă, în marea casa din mica lume din grădina lor, așa cum făcuse cu multă vreme în urmă.

Iubirea…
Iubirea…
Iubirea…

Se trezi. Lumina din perete o adusese înapoi patul ei, în casa ei.

După ani de zile de mers prin Pădure, căzând, rătăcind, plângând, râzând, lăsându-se sfâșâiata și posedată de toate spiritele Pădurii, se întorcea la El, conținând Pădurea în pântece.

Se întorcea la El și la Ei, la casa veche, pe care o părăsise atunci când Pădurea o chemase. Se întorcea coaptă și înțeleaptă, dornică să-i arate și Lui cât de mare a devenit lumea lor mică care se rezuma odată doar la o casă cu vitralii, cu grădină în care ei doi își trăiau iubirea în frica de intimitate, în frica de a nu se pierde unul pe altul, unul de altul, în lumea mare și în Pădurea înfricoșătoare.

Ea se întorcea lipsită de frică, aducând mesajul cu ea: “Sunt aici. Sunt Lumea.”

Și atunci, când el o Văzu cu adevărat, lumea lor devenise nelimitată, știind că nu s-au pierdut niciodată unul de altul, ci că doar s-au trezit din visul unor oameni mici cărora le era frică de Pădure.

Iubirea… 

Soundtrack (click aici): Deepak Chopra & Antonio Banderas – Sea of Love (Oceans of Ecstasy)

forest

 

Luciditate

-Te văd.

Mi-am întors capul să văd cine vorbește.

-Te văd.

Ochii clari, lucizi, îmi spuneau că nu minte. Mă privea din cea mai adâncă prezență. M-am fâstâcit. Privirea aceasta vedea totul la mine, eram ca o carte deschisă. Știam că nu e niciun loc în care să mă ascund de ochii ăștia. Și că nu avea niciun sens să mă ascund. La urma urmei pe cine încercam să păcălesc?

Privirea asta mă deschidea. Îmi deschidea în mod natural porți pe care le credeam ferecate, camere din interiorul meu în care nu mai intrase nimeni în afara mea. Iar acum … toate ușile astea se deschideau singure.
Mi-am simțit vulnerabilitatea și o urmă de rușine, de parcă aș fi fost un copil mic care era privit și văzut de întregul univers.

Într-un mod ciudat … îmi venea să mă ascund … să mă bag cu capul în pământ, ca struțul,  și să rămân acolo o perioadă nedefinită. Până trecea rușinea asta. Rușinea de a fi văzut cu toate slăbiciunile și vulnerabilitățile mele. Rușinea de a fi acceptat cu toate umbrele de sub ochi. Libertatea de fi exista fără să demonstrez nimic.

Îmi simți stânjeneala și își mută privirea în altă parte dar știam că mă vede și cu ochii închiși. Căci această privire nu se folosea de ochi ca să vadă? Ci de o cunoaștere, de o înțelepciune dobândită prin miliarde de ani de evoluție și miliarde de vieți trăite.

Ce ușurare să mă știu văzut cu Adevărat. Ce ușurare să pot să pun capul pe pernă și să mă odinesc știind că Cineva, Ceva, e aici cu mine și mă iubește așa… sincer.

Soundtrack (click aici): Asura – Getsemani

5770134b2c091a6ef98f47c0c7bb653c