De vorbă cu Soarele

Astăzi era liniște, după o perioadă de furtuni interioare, astăzi era liniște. Se întinse pe iarbă și se uită la soare. Inspiră adânc și apoi expiră în inima lui, imaginea discul solar.
El veni în tăcere și i se alătură.
– Hei. Neața.
Soarele zâmbi.
– Neața.
–  Cum e astăzi vremea în spațiu?
–  Amuzantă. Am avut câteva furtuni și explozii.
–  Aha, deci de la Tine a venit haosul din ultima perioadă.
–  Eh, e nevoie de mici impulsuri electromagnetice ca să înaintăm evoluția planetei. Terrei îi fac bine dușurile mele.
–  Treabă grea?
–  Mai puțin grea că treaba de a fi om. Cum a fost pentru tine?
–  Interesant. Am stat pe loc și am observat, am ascultat. Mă fascinează dualitatea asta. Ies la suprafață multe tipare care se repetă din mintea colectivă. E un univers bizar. Într-o parte a lumii unii se ocupă cu descoperiri tehnologice extraordinare, sondează spațiul cosmic și în altă parte a lumii alții se omoară cu pietre și furci. Parcă trăiesc simultan acum 1000 de ani și peste 1000 de ani.

 Soarele râse cu poftă.
– Mie îmi spui? Sunt aici dintotdeauna. Le-am văzut pe toate. Iar tu, chiar trăiești simultan peste tot.
– Hmmm, mă întreb uneori dacă nu era mai plăcut pe vremea dinozaurilor…
– Fii dinozaur și află. Pentru mine era ceea ce se traduce ca plictiseală. Măcar acum mai stau și eu de vorbă cu câte un om care se trezește că nu are niciun motiv să se teamă de mine.
– Păi dacă îi arzi.
– Asta e treaba mea, să iluminez, îi pun eu să stea cu orele și să se perpelească ca peștii în tigaie ca să capete nuanțe maronii pe piele? O parte din oameni nu a înțeles încă adevăratul motiv pentru care sunt aici și se joacă de-a bronzatul, că e la modă și îi ajută să primească atenție, admirație și să își găsească alți oameni cu care să se împerecheze. Evident, împerecherea face parte din procesul de creștere, la toate sistemele de viață, iar omul nu face excepție, chiar dacă uneori consideră asta și se pune în vârful lanțului trofic fără să realizeze că este legat de tot ceea ce este și că lanțul trofic nu are vârf, că de aia i se spune lanț. Unele specii de animale se folosesc de culorile lor naturale ca să atragă partenerii, oamenii au găsit util perpelitul pielii sau alte mijloace de înfrumusețare, fiecare cu stilul său. Soarele continuă:

– Apoi se împerechează, iar viața care naște din ei, este mai inteligentă și mai evoluată. Selecția naturală are rolul de a alege cele mai bune exemplare ale speciei și cele care pot susține evoluția și bronzul pielii… Revenind la bronz… Moderație. Cu timpul oamenii o să învețe diferența dintre a fi ars de soare și a fi iluminat de soare. Dar se pare că mai întâi e nevoie să se ardă, așa învață. E timp.

–  Ușor pentru tine de spus.
– Evident. Cel puțin acum s-au mai potolit cu ofrandele: berbecuți la proțap, fructe, coronițe de flori, femei, vin… de parcă aș fi avut ce să fac cu ele…
–  Te simți vreodată trist sau neînțeles?
– Niciodată. Acesta este o emoție ce aparține aspectelor umane, nu celor stelare. Eh..imaginează-ți cum ar fi să mă simt trist sau să mă supăr pe un Soare apropiat și să explodez de furie. Inutil pentru tot ceea ce este acum. Oamenii sunt cei care au nevoie să experimenteze emoțiile ca să înțeleagă natura și ciclicitatea vieții așa cum e ea. Eu știu ce am de făcut și am știut dintotdeauna. E suficient să știu cine sunt. La fel e și în cazul oamenilor. E suficient să știe cine sunt în esență și care le e adevărata natură ca să nu mai simtă nevoia să fie validați sau să facă paradă. Sunt aici, prezent oricând au întrebări, când vor pielea maronie, când vor să își încarce bateriile, când au nevoie de acceptare, validare și iubire necondiționată, nu e ca și cum pot să îmi dau demisia din funcție, înainte să îmi expire mandatul.

– Glumele astea le-ai învățat de la oameni?

– Nu. Așa mă traduci tu. Fiecare traduce limbajul luminii în felul lui. Deci…sunt glumele tale.
–  Cum e Pământul prin ochii tăi?
– Prin ochii tăi, Pământul e o bijuterie. Și Ea e mereu Prezentă pentru cei care au întrebări, pentru cei care au nevoie de armonie, vindecare, susținere, conținere. Mișcarea ei de rotație în jurul propriului centru, o face să mențină viața materiei din interiorul ei.
–  Păi și de ce nu e așa în cazul tuturor celorlalte planete?
–  Ea a fost suficient de inteligentă să păstreze distanța optimă astfel încât să își permită să creeze constant noi și noi forme de manifestare, folosindu-se de lumina din miezul ei și de lumina mea.

–  Păi și dualitatea cum s-a născut?

– Dualitatea este un atribut al minții umane. A fost confundată, încă de la început, cu polaritatea. S-a născut din neînțelegerea oamenilor asupra naturii vieții în cadrul propriului sistem. Este o dimensiune care aduce înțelegere, o mulțime de informații și îi face pe oameni să înainteze. Dacă nu te-ai fi simțit prizonier în propria minte, în propriile emoții și în propriul vis, ai mai fi dorit să cunoști?

Soundtrack (click aici) : Workbench – Air Cargo

Umbra Războinicului

Două dimensiuni ale aceluiași om, două vieți paralele.

Într-una din ele era un războinic iscusit, cunoscut și respectat de tot poporul. Un războinic care învățase din copilărie că puterea lui personală este a sa și mai mult, că puterea personală a altora era tot a lui, i se predestinase o viață de salvator, de zeu, fusese crescut în credința că într-o zi o să fie un mare conducător și că el este alesul vieții, ceilalți își puneau speranța în el ca într-un Mesia. Un adolescent care plecase singur în pădure și își alesese cel mai mare și cel mai puternic urs, un concurent pe măsura lui. Un războinic care stătea în prima linie și își conducea trupele cu onoare și respect, crezând cu tărie în cauza și misiunea lui. Un războinic care își controla fiecare gest și își calcula tacticos fiecare strategie. Un războinic conștient de puterea lui și de faptul că își poate întâlni sfârșitul în orice moment. Fiecare câștig răsunător îi aducea confirmarea puterii lui personale. Își ucidea vrășmașii cu plăcere și le purta trupurile biruitor în văzul tuturor.

În cealaltă lume, lumea din oglindă, războinicul învățase în copilărie că puterea lui personală este a altora, unii care se proclamaseră zei în fața lui și îl maltrataseră până când învățase sa se supună și să renunțe la dreptul de a mai avea păreri. Umbra războinicului se transformase în criminal. Întrucât era lipsit de putere personală și purta cu sine un gol în stomac care cerea mereu să fie umplut cu ceva, în adolescență nu alese cel mai mare urs, alesese cel mai fidel cățel, prietenul lui cel mai bun, care nu l-ar fi părăsit niciodată, pe acest cățel îl omorâse cu sete iar acest fapt îi provocase foarte multă plăcere. Pentru scurtă perioadă de timp se simțise un zeu asemeni zeilor care îl crescuseră. Însă iluzia drogului durase destul de puțin și în curând, umbra războinicului simțise din nou foamea de a ucide. Își alegea mereu prăzile naive care îi ofereau un loc în inima lor și care aveau încredere în cuvintele lui. Animale mici, copii, femei dornice de iubire și bărbați emotivi.
Această umbră a războinicului devenise foarte iscusită în arta deghizării și întotdeauna avea un scop în spatele acțiunilor sale. Mânat de golul din stomac, uitase că poate alege oricând să își ia puterea personală înapoi și să o pună în locul cuvenit ei, în stomacul său, la fel cum în cealaltă lume, în cealaltă dimensiune a lui, războinicul uitase să le dea putere celorlalți și să îi învețe să fie stăpâni pe propria lor viață.

Nici unul din cele două personaje nu știa că este doar o jumătate până când, într-o bună zi, războinicul se uită în oglindă, în același moment în care criminalul se uită în oglindă. Se uitară unul la celălalt până se recunoscură și înțeleseseră că și unul și celălalt erau același om crescut în condiții diferite. Mii de ani se holbară unul la altul în oglindă până când își acceptaseră existența. Atunci și abia atunci deveniră unul. Acum puteau evolua, războinicul și umbra sa se transformau.

Soundtrack (click aici): Hans Zimmer – Red Warrior

Centaur2