Labirintul

Stătea cu Sine pe malul lacului și se minuna de un apus consistent în culori. Se înnopta și urma să meargă cu Sine acasă. Își îndreptă privirea spre pădure și se întrebă dacă o să mai știe drumul înapoi. Își făcu harta rapid în minte concluzionând că totul avea să e desfășoare conform planului. Dar pădurea nu era o pădure magică, era o pădure normală, un labirint care îi pregătea o călătorie. Se ridică împreună cu Sine și hotărî să plece. Deschise mica lanternă și porni. Sinele începu să îi povestească:

– Nu există nimic în spatele meu. Este vid. Pe măsură ce mai fac un pas, pasul anterior este înghițit de vidul pe care îl trag în urma mea. Sunt eternitate. Există doar acest moment prezent. Nimic în spate. Iar în față totul se construiește chiar acum. Mă prefac că am uitat lucruri când de fapt, știu mereu răspunsul. Există doar nimic în spate.

Sinele mergea cu ochii închiși, își urma drumul cu claritate.

– Pot să merg cu ochii închiși, am încredere că voi ajunge acolo unde e nevoie să fiu.

Sinele era hipnotizant și ascultându-l, în scurtă vreme se trezi că uitase să-și mai îndrepte atenția și la drum, drept urmare nu mai știa pe unde venise iar locul în care se afla nu semăna cu nimic din ce își aducea aminte, căci în spate exista doar vidul acoperit de o amintire falsă.

– Îmi place că mă asculți, adaugă Sinele. Observ că absorbi toate cuvintele pe care le rostesc.

Ajunse la un alt lac împrejmuit de case iluminate. Știa cu siguranță că era prima dată când se afla acolo și că drumul pe care venise era cu totul diferit. Îi venea să închidă ochii dar atunci când închidea ochii simțea că se transformă în lumină care vibrează foarte repede și că își pierde și ultima fărâmă de concentrare sau ultimul punct de reper în timp, spațiu și materie. Se rătăcise? Afară era noapte iar cărarea pe care venise inițial era dispărută în negură. Cum să se rătăcească cu Sine?

Gânduri multe, gânduri de panică. Le observă. Știa că dacă face alegerea de a se lăsa în voia lor avea să între în cel mai mare carusel. Nu era aceste ganduri din moment ce le observa cu atâta coerență. Schimbă perspectiva. Jocul perspectivelor funcționa ca ceasul. Era jocul preferat. Era testul Labirintului. Testul magiei pădurii normale. Testul încrederii în Sine.

Își rugă Sinele să se așeze puțin pe iarbă. Își aminti că are corp și își centră atenția în corpul său și respiră adânc. Și acum ce? Se auzi pe sine spunând: Sunt două opțiuni: te întinzi pe iarbă și adormi sau mergi înapoi din locul din care ai pornit și o iei de la capăt.

Era spațiu, nelimitare, eternitate și părea că rătăcirea asta prin pădure era doar o joacă din moment ce exista doar momentul prezent, lipsit de trecut, lipsit de identitate și de conținut, se identificase cu Sine. “Sunt.” era singurul adevăr de care dispunea. Hotărî să meargă înapoi la punctul de pornire și să se odihnească acolo. Sinele era de acord.

Își adună toată atenția împreună cu Sine, într-un singur punct focal și la un moment dat, pe drum, într-un loc, într-un timp și într-un spațiu își făcură apariția opt călăuze. La început nu le recunoscu, apoi, lăsându-le să treacă pe acel drum, în acel loc, în acel timp și în acel spațiu, hotărî să meargă după ele. Drumul călăuzelor ducea la destinație.

Se trezi în fața casei la care dorea să ajungă. Punctul inițial de pornire. Ieșise din Labirint și se găsi pe sine împreună cu Sine. Ca o echipă. Se uită înapoi și simți un profund respect pentru magia normalității unei păduri. Iubea pădurea.

Soundtrack (click aici): Infinite Breath – Psybient * Psytrance mix

Ploaie purpurie

Atâtea povești de dragoste țesute în plasa timpului. Atâtea imagini fixe despre iubire.

Se plimba pe bulevard, respirând aerul apusului unei zile obișnuite. Fluxuri de mașini ce inundau din când în când strada pentru ca mai apoi să o elibereze. O imagine ce-i atrase atenția ce înfățișa doi tineri care se căsătoreau,  era o reclamă la o sală de evenimente : “Alege Cel Mai Frumos Ballroom-Pentru Nunta Visurilor Tale”. O afacere de zile mari și bani mulți construită pe visul iubirii eterne.

Stărui în fața tabloului și se gândi cum oamenii cumpără imagini despre fericire, acei doi tineri care păreau că au întâlnit Absolutul într-o sală de evenimente. O poveste. Apoi se gândi cum oamenii își țes cu multă pasiune ziua nunții, punând la cale fiecare detaliu cu minuțiozitate și cum trăiesc de parcă ar fi cea mai importantă zi a vieții lor. Cum angajează fotografi care să îi imortalizeze în ipostaze ce vor îngheța veșnic pe retina lor și care le vor oferi o ancoră de care să se agațe atunci când viața, cu ale ei mișcări de șolduri constante, va veni să le schimbe povestea și să îi trezească din vis.

Zâmbi în sinea ei, își aminti ziua când viața îi făcuse și ei această vizită. Stătuseră împreună la foc și arseseră toate aceste imagini fixe ce încetaseră în a-i mai servi la ceva și care o țineau prizonieră într-un trecut prefabricat. Viața o învățase apoi să danseze și să asculte ritmul ei interior, pulsul. O învățase cum să își miște șoldurile astfel încât să alunece prin timp fără să rămână blocată o eternitate fără câteva zile în “visul unei nopți de vară, petrecut într-o sală de evenimente, pe bani mulți”.

Iar atunci când ploaia purpurie îi atinse pielea, înțelesese că iubirea e liberă de orice imagine, de orice identitate și că nu o s-o găsească niciodată lipită pe un panou publicitar.

Soundtrack (click aici): Prince – Purple Rain

purple rain

Vânzătorul de iluzii

Erau suficiente câteva cuvinte ca să îi facă pe oameni să îi cumpere iluziile. Asta era cererea, el le oferea celorlalți ceea ce ei își doreau. Știa bine ce face și i se părea aproape amuzant cât de ușor puteau fi manipulate mințile umane. Cheia manipulării era dorința. Locul prin care își făcea intrarea. Însă vânzătorul de iluzii vindea nimic.

Vindea nimic. Iar nimicul pe care îl vindea era neprețuit, căci în nimicul acela fiecare cumpărător se regăsea pe sine. Cu ochii strălucitori și vocea caldă, vânzătorul avea grijă ca fiecare cumpărător să o ia pe drumul potrivit lui.

Își asumase rolul cu totul și îi făcea pe oameni să creadă că o să se aleagă cu bogății imense care o să îi facă faimoși, stele printre stele. Doar le reamintea că în nimic se află totul.

Când l-am întâlnit prima dată părea plictisit de joacă și drept urmare își trăia viața la intensitate maximă. Zbura cu 300 de kilometri la oră din iluzie în iluzie. Ce îl plictisea era simplul fapt că știind ceea ce face, iluziile încetaseră să-i provoace plăcere. Îl deranja din când în când jobenul pe care îl purta pe cap și părea că uitase că și jobenul era o iluzie, dar avea să-și aducă aminte curând.

Întâmplarea a făcut să am la mine o pasăre colibri – făurită în centrul unui Soare – care își căuta un partener și astfel am făcut-o cadou vânzătorului de iluzii. Avea să îi aducă ceea ce Vânzătorul de Iluzii își dorea cu adevărat în adâncul inimii sale. Căci acolo își găsise locul pasărea colibri.

Soundtrack (click aici): Alma – Avalanches (feat. Sound Remedy & Kill Paris)

Întâlnirea

Stătea pe malul mării și aștepta să apară Soarele la orizont. De fiecare dată ceea ce se numea răsărit era altfel, fascinant. Își dădea seama de iluzia acestui răsărit căci Soarele nu apunea și nu răsărea niciodată. Îi lăsa spațiu ca să admire pe timpul nopții și alți Sori. Ea se învârtea în jurul Lui și în jurul Ei dar erau în permanent contact unul cu celălalt. Aveau suficient spațiu cât să își permită existența în armonie.
În această dimineață în aer plutea o liniște nemaiauzită până atunci, o liniște profundă și sacră de parcă toată mișcarea se oprise în loc. Și El păru că iese din apă ca un maestru ce făcea asta de miliarde de ani. Pe măsură ce Soarele se înălța pe cerul zilei spațiul se umplea de sunete mici și rotunde, sunete sferice, înalte, ce se onduiau unele într-altele formând culori pe care nu le mai văzuse.
Apoi la orizont apărură Ei, Arhitecții. Pe cer, 7 nave incandescente de formă sferică, ce emiteau aceste sunete venite de dinainte de timp. Un portal. Un 1.

Inima i se deschise și toate celulele îi vibrară pe ritmurile melodiei activând cunoașterea ancestrală a Vieții. Corpul începu să-i plutească în atmosferă iar ochii îi rămaseră lucizi și conștienți primind binecuvântarea acestei dimineți. Ei erau aici. Îi așteptase mii de vieți iar așteptarea se terminase. Știa că o să vină într-o zi iar ziua venise și îi adusese pe Ei cu Ea.
Se lăsa învăluită de iubirea pe care o cunoștea atât de bine, se lăsa învăluită de sunetele și lumina Lor. Ei erau aici. Așteptarea se terminase. Aparținea. Conținea

Soundtrack (click aici) : Carbon Based Lifeforms – Polyrytmi

amazing-red-sunset-wallpapers-hd-free-download (1)