Scrisoare de Iubire Conștientă

Dragă Noi,

Hai să îți spun o poveste pe care nu ai mai auzit-o niciodată. În stilul meu.

Când ne-am întâlnit prima dată mi-am dat seama că nu aveam lumină în ochi, nici unul din noi. M-am uitat în ochii tăi și fără să realizez că mă uităm în oglindă, cea mai fidelă oglindă, mi-am spus: e deconectat de la sufletul lui.

Și am simțit că asta am de făcut, să te duc mai aproape de sursă, să mă duc mai aproape de origini. Habar nu aveam că făcând asta pentru tine o fac pentru mine. Nu știam cum, nu aveam niciun plan, dar cum motto-ul vieții mele este: e interzis să ai regrete, m-am aruncat în gol.

Ți-am dat toată încrederea de care dispuneam, natural, fără efort, și te-am văzut halucinant de frumos și de perfect, atât de halucinant încât în focurile în care ardeam erai peste tot, material și imaterial în același timp. Și m-am deschis și mai mult … atât cât am putut să cuprind până tot ceea ce știam despre mine a murit. Eram prea mică să te pot conține. Iar atunci când dorință a fost cea mai mare, am plecat. Cred că asta a fost cea mai puternică provocare pentru mine. Să învăț să îmi spun NU.

Știam în toate celulele mele că nu am voie să fac nicio mișcare care să-mi permită să te distorsionez sau să te sustrag de la drum. Știam că e necesar să te respect ca pe o melodie. Știam că e nevoie să îmi calc pe mândrie și orgoliu și să accept toate manifestările și formele tale, pur și simplu să accept toate manifestările și formele mele.

M-am văzut seducătoare și manipulatoare. Am ars până nu a mai rămas nimic din aceste măști pe care învățasem cu măiestrie să le folosesc pentru a obține ceea ce îmi doream.

Am învățat să iubesc necondiționat, am învățat ce înseamnă să mă abțin atunci când dorința arde cel mai tare în mine, am învățat să dau drumul, am învățat să iubesc toți ciulinii și tot ceea ce consideram EU a fi dizarmonios, am învățat să mor conștient, am învățat să fiu singură și să îmi placă, am învățat ca nu există competiție, am învățat că gelozia este lipsă de respect față de viața care curge prin trupul meu și față de mine, am învățat să accept respingerea, am învățat tehnica “miserupismului galactic” (o cantitate uriașă de “leț go” și de încredere în flowul vieții) , am învățat să plâng conștient și să mă scufund în durere așa cum mă scufund în extaz. Am învățat că e ok să simt tristețea și că ori de câte ori o simt, am ocazia de a mă îmbrățișa, de a mă alina, de a mă iubi așa cum sunt si sunt cu încă un pas mai aproape … de mine. Am învățat că nelimitarea ființei se trăiește în cadrul limitelor. Ce paradox superb…. Învăț să mă văd, învăț să mă validez, învăț să mă valorific, învăț să mă iubesc cu ochi conștienți și cu luciditate.

Mă bucur că îți strălucesc ochii, de fiecare dată când mă uit în ei. Și mă bucur că am avut ocazia să observ asta. Mulțumesc pentru experiență, Suflete.

 

Cu dragoste si respect,

Oglinda.

Soundtrack (click aici): Daft Punk – Lose Yourself to Dance

All-We-Want-To-Be-Are-Dreamers-Cameron-Gray

Artwork: Cameron Grey – “All we want to be are dreamers”

 

Tristețea fundamentală a singularității

Se uită lung la ea și își turnă o ceașcă de ceai.
– Ce vrei să spui prin “tristețea fundamentală a singularității” ? Sună destul de sofisticat.
Trase adânc aer în piept și se pregăti să folosească cuvintele pentru a exprima ceva ce depășea înțelegerea rațională.
– Nu e sofisticat deloc. E o dimensiune a spiritului. Din experiența mea, este locul de proveniență al dualității, spațiul în care se petrec toate dramele umanității. Ce mi se pare interesant este că nu am experimentat-o niciodată când am fost doar cu mine și întotdeauna a fost nevoie de un partener care să mi-o indice.

Ceai de plante cu gust de lavandă fără să existe lavandă în compoziție, asta părea mai sofisticat decât ce avea ea de spus.

– Hai să îți spun o poveste ca să înțelegi mai bine. Mi s-a spus de curând: “nu aștepta până să te simți singură într-o relație, ai curajul să pui stop până să ajungi în punctul ăla”, vorbele astea mi-au declanșat instantaneu o reacție organică și am simțit cum mă cuprinde o tristețe puternică. M-am scufundat în starea de tristețe, apoi am văzut toate poveștile pe care le auzisem despre iubire și toate visele neîmplinite, toate așteptările spulberate, toate dorințele concepute vreodată. Asta m-a adâncit și mai mult în tristețea ce mă cuprinsese și am plâns timp de câteva ore fără să mă pot opri. Toată experiența venea din corpul meu, o tristețe organică, m-am lăsat dusă și mai adânc în ea, eram curioasă când se termină și atunci mi-am dat seama că nu se termină niciodată. Că e o dimensiune infinită, lipsită de limite.

– Ce ai făcut mai departe?
– Am continuat să observ. Nu există nicio urmă de viață în spațiul acela și nici o urmă de speranță, doar această imensă tristețe provenită din sentimentul singurătății, din separare. Materia nu poate exista în dimensiunea asta, tot ce are viață: sucombă, se macină, se autodistruge. Cu cât mă duceam în profunzime cu atât conștientizam că aș putea să plâng până ce corpul meu fizic ar înceta să mai existe. Lacrimile nu erau eliberatoare, lacrimile erau lacrimi de jale ce hrăneau cu energia lor dimensiunea în care eram. Nu exista nicio motivație suficient de mare care să contracareze atracția gravitațională a acestei dimensiuni nelimitate.

– Și?
– Autoironie. Când mi-am dat seama că nu duce nicăieri și că există cu sau fără voia mea, când am acceptat-o că fiind parte din experiență și când am încetat să îmi doresc să o schimb, să o transform, am hotărât că nu îmi servește la nimic să rămân acolo și am ieșit. Pur și simplu. Interesant este că am vizitat-o de foarte multe ori și niciodată nu am perceput-o cu atât de multă claritate, niciodată nu am înțeles-o cu adevărat până acum când am eliberat-o de orice conținut personal.
– Ai spus că nu ai simțit-o niciodată când ai fost doar cu tine și că a fost nevoie de un partener care să o indice? La ce te referi mai exact?
– E interesant faptul că ceaiul acesta are gust de lavandă fără să o conțină.

Zâmbi și făcu o pauză.
– Părerea mea este că lumea interioară a fiecărui om e compusă dintr-o multitudine de variațiuni de culori, bogăție nelimitată. În același timp în care suntem în permanentă legătură cu spațiul nostru interior care conține totul, suntem în legătură cu spațiul exterior care conține totul. Însă acest tot este exprimat, condensat, cristalizat, în cel mai dens mod, prin forme. Forma este cea mai intimă expresie a conștiinței. Formele nu se pot unifica decât pe termen scurt, apoi ele se separă. Felul în care este construită lumea nu permite fuziunea permanentă la nivel de formă, permite transformarea, însă nu fuziunea. Întotdeauna când am fost cu doar cu mine în formă m-am simțit plină, singurătatea a fost solitudine, meditație, contemplare, cunoaștere. În momentul în care a apărut un partener mi s-a întâmplat de multe ori să ajung în punctul în care să mă simt singură în doi. Inutil să explic de ce, importantă este lecția pe care am învățat-o, pentru că ori de câte ori am ajuns în punctul de singurătate în doi, am aterizat în această tristețe fundamentală a singularității. Multă vreme am dat vina pe partener, până în momentul în care a fost nevoie să îmi asum că indiferent care e partenerul, tristețea e tot acolo, iar tristețea vine din formă, din limitarea vieții la forma individuală care nu își poate permanentiza unificarea cu alte forme. Nu e nouă, dimensiunea e de când e omul pe Pământ și este ceea ce a îndreptat conștiința spre observarea interioară și spre evoluție. Mecanism de creștere. Și o să existe pana ce ultimul om de pe planetă o să înțeleagă că participă activ la menținerea ei, că o creează prin convingerea că există separare.

– Ce simți că s-a schimbat odată cu această experiență?
– Felul meu de a privi lucrurile. Simt că se dizolvă componenta dramatică a realității și dispare decorul inutil din mintea mea, dispar proiecțiile și așteptările. Apare o relaxare ca urmare a acceptării faptului că așa e jocul construit. Ce am eu de făcut mai departe? Să îmi văd de viață, pur și simplu.

Soundtrack (click aici): Organic Dreamers – Organic sadness

maxresdefault