M-am rupt de lume.
De fiecare dată când plec de la o petrecere las în urmă zâmbetele celorlalți și poveștile lor. Mă uit la ei ca la o piesă de teatru și deși de cele mai multe ori înțeleg exact ce spun, mi se pare lipsit de substanță. Nu vreau să fiu lipsită de respect pentru experiența lor și pentru povestea pe care o trăiește și în care crede fiecare, de aceea simt să mă retrag, în lumea mea. M-am rupt de lume pentru că mi se pare că nu vorbim aceeași limbă. Este un Babilon unde cuvintele sunt aceleași și sensurile sunt diferite.
M-am rupt de lume pentru că nu îmi găsesc personajul în niciuna din poveștile lor. Ce să-ți spun? Că nu mi se pare că are cineva nevoie să fie salvat? Da…
M-am rupt de lume pentru că în intimitatea mea este singurul spațiu în care am găsit ceea ce am căutat întotdeauna: dreptul de a trăi așa cum sunt, așa cum simt în fiecare clipă a vieții mele.
M-am rupt de lume de când am început să mă văd, să mă iubesc și să mă prețuiesc așa plină de răni și de ciulini cum eram, cu speranțe spulberate și nicio urmă de dorință de a trăi. Atunci când m-am luat în brațe și mi-am sărutat fiecare rană, atunci când am înțeles că nu am nevoie de aprobarea nimănui ca să fiu în viață.

M-am rupt de lume pentru că nu am fost pe placul oamenilor, pentru că nu am urmat regulile până la capăt și nu am dansat într-o horă a uitării.
M-am rupt de lume când am realizat ca nu pot fi atât de smerită pe cât se așteptau să fiu, nici atât de curată, pură, candidă și sfântă cum se așteptau să fiu. Mi-am luat umbra în brațe și am iubit-o căci îmi aparținea la fel cum frunzele aparțin pomilor. Mi-am luat mizeria în brate și am acceptat-o, am plâns pană când am simțit că din mine nu mai curge nimic altceva în afară de iubire pentru tot ce sunt, am fost și nu voi fi niciodată.
M-am rupt de lume când mi-am dat seama că nu vreau să pozez într-un tablou al pioșeniei, un tablou fad pus într-o ramă pompoasă și aurită purtând numele de Dumnezeu .
M-am rupt de lume pentru ca nu sunt singură pe pământ și pentru ca în inima mea sunt toate ființele vii, toate planetele și toate stelele de pe cer, iar lumea era prea mică ca să le poată conține.
M-am rupt de lume ca să nu mă mai flagelez pentru durerile și ignoranța umanității. M-am rupt de lume ca să reduc la tăcere orice voce mi-a spus vreodată: nu ești suficient.
Sunt ceea ce sunt. Sunt mult, mult prea mult pentru o definiție. Căci orice cuvânt piere în fața a cine sunt cu adevărat și orice asemănare sau încercare de a descrie este prea puțin.
M-am rupt de lume ca să mă găsesc pe mine. Si de când m-am rupt de lume…am căpătat sens într-un nonsens existențial.

Soundtrack (click aici): ‘First Snow’ – Ambient Mix