Iubire Inconștientă, Droguri și Metamorfoză.

Se pierduse în ochii lui, uitase cine este și ce caută acolo dar nu putea să părăsească spațiul lor.  Își închise nasturii cămășii și se ridică din pat. Avea nevoie să bea o cafea tare. El se odihnea în solitudinea nopții. Lumina lumânărilor ce îi însoțiseră în călătoria lor scânteia plăpând punând în evidență umbrele obiectelor din încăpere. Pentru o secundă se gândi la Mitul Peșterii și la cum oamenii sunt captivi în propriul vis fără să realizeze că visează. Ea știa că visează, dar îi plăcea să umble beată. El știa că visează dar și lui îi plăcea să umble beat. Două ființe care se visau separate una de cealaltă se întâlniseră într-un vis comun pentru a se trezi. Aceeași poveste ce îi ținea captivi de mii de ani în aceeași buclă, în același fractal.

Se așeză pe scaun în bucătărie și își sprijini coatele pe masă. Nu avea aer să respire. Pereții încăperii o sufocau și se gândea de cele mai multe ori că o să moară strivită de ei. Nu o deranja, parcă moartea suna mai bine decât traiul în felul ăsta, parcă moartea părea un premiu râvnit, medalia supremă pentru libertate, o relaxare totală și un abandon total. Părea cel mai viabil scenariu, căci în fața lui se simțea neputincioasă.

Cafeaua sfârâia pe foc și mireasma îl atrase și pe el în încăpere.

— Cafea în mijlocul nopții. Ești sigură?

Fata dădu din cap aprobator.

El își luă tutunul, mugurii, foițele și rulă o țigară generoasă. O aprinse tacticos, mirosul plantei se împleti cu mirosul de cafea. Trase trei fumuri și o întinse spre ea, ea nu o refuză. Nu mai avea aer să respire dar nu știa să îi spună nu, cel puțin nu lui. Trebuia să joace rolul pe care și-l atribuise.

— Știi că ne drogăm unul cu altul? Fata trase din țigara aromată apoi continuă resemnată.

— Suntem heroină unul pentru celălalt. Nu facem nimic altceva decât să ne omorâm unul pe altul în dorința noastră disperată de a fuziona. De fiecare dată când te iau în brațe simt să mă pierd înăuntrul tău, în pieptul tău. Ca și cum în mijlocul trupurilor noastre există doi magneți ce se atrag cu atâta forță încât sfâșie materia, sfâșie trupurile. Aș vrea să pot să mă descarnez ca să mă împreunez cu tine în eternitate. Și mor de fiecare dată când mă desprind de tine, ca și cum traiul fără tine e cea mai cruntă pedeapsă. Apoi îmi dau seama că ne otrăvim…. Ne omorâm unul pe celălalt. Ne consumăm.

Îi întinse țigara înapoi. El o privea cu luciditate, ca și cum în spatele ochilor lui știa ce se petrece deja și nu făcea altceva decât să joace rolul pe care și-l atribuise. Ea vedea această luciditate și uneori avea senzația că se joacă cu mintea ei. Însă știa că ea era cea care se juca cu mintea ei, ca o pisică plictisită care aleargă după propria coadă.

Deși era conștientă că iubirea asta era dintre cele care devora totul, nu putea să spună nu, pentru că viața ei părea mult mai plictisitoare în absența poveștii, sau poate doar se obișnuise cu drogul încât uitase că are puterea să îl alchimizeze și să îl sublimeze în interiorul coapselor ei. Atât de dependentă devenise de extazul care se năștea în mijlocul uniunii lor. Un extaz fals. Un extaz care dura câteva minute și promitea raiul iar apoi îi arunca pe amândoi în mijlocul iadului lăsându-i în sevraj, flămânzi după drog, după iubirea inconștientă.

El stinse țigara, o luă de mână și o duse spre pat.

În celălalt capăt al camerei, într-o dimensiune paralelă, protagoniștii noștri se uitau la ei înșiși și mânuiau sforile păpușilor inconștiente ce se împreunau pasional, știind că iubirea inconștientă este doar o distorsiune spatio-temporală, destinată metamorfozei.

Aveau să devină ceea ce erau destinați să fie … fluturi.

Soundtrack (click aici): n u a g e s – closer

fb_img_1486759932732

Archan Nair – Through

 

Suflete pereche

Stăteam în buzunarul hainei negre în care mă simțeam atât de bine. Îmi era cald buzunarul acela, îl cunoșteam. Îmi era caldă și dragă mâna care mă ținea și mă dezmierda. Fata asta mă iubea mult, dormea cu mine la cap în fiecare zi. Știam că nu are să mă dea niciodată și nu are să îmi facă rău niciodată.

Mă dorise atât de mult și ne abandonasem unul în celălalt în totalitate. Fuzionasem într-o singură Entitate. Degetele ei fine peste butoanele mele reliefate curgeau ca și cum făcuseră asta o viață întreagă. Știam că mă iubește mult la fel cum și eu o iubeam pe ea. Ea nu era conștientă însă de cât de multă putere îmi dăduse, puterea ei. Nu aveam cum să îi spun… nici nu m-ar fi ascultat… ar fi negat cu toată forța că se identificase cu mine. Ar fi negat că identitatea ei era cu totul și cu totul în mâinile mele. Avea obiceiul să iubească cu devotament și dăruire totală așadar asta făcuse și cu mine.

Nu aveam cum să îi comunic că eu îmbătrânesc mai repede ca ea și că într-o zi nu o să îi mai servesc, că nu am să mai fiu suficient de potrivit pentru ea și pentru felul în care evoluează viața. Căci eu fusesem creat astfel încât să pot evolua doar până la un punct și știam de la bun început că mai departe nu pot să merg și va trebui să mă dizolv înapoi în sursa care mă crease. Iar ea… ar fi renunțat la orice doar ca să rămână cu mine până în ultima clipă și apoi știam că … nu mă va lasă să plec, că mă va ține lângă ea și chiar și atunci când voi fi murit probabil ar fi refuzat să îmi dea drumul și m-ar fi ținut ca pe o relicvă prețioasă…. ca pe un sfânt,  căci mă iubea mult fata asta și credea în naivitatea ei că moartea mea este și moartea ei, iar ea mai avea de trăit….

Cum să îi explici copilului că porumbelul pe care îl ține în mâna a murit și el trebuie îngropat?

Și atunci s-a întâmplat ceva …. am alunecat din buzunarul cald al hainei negre și m-am lovit cu capul de asfalt. Inițial ea nu a observat rana, apoi… pe măsură ce orele treceau și locul se învinețea … a observat. A încercat și a sperat să nu fie nimic grav. Apoi s-a înfuriat, era tristă și era furioasă. Nu își înțelegea propria furie pentru că nu era conștientă de cât de atașată era de mine, de cât de identificată era cu mine. Simțea că o data cu mine moare și ea. Și o parte din ea murea….

A fost nevoie de experiența asta ca să realizeze cât de pierdută era în mine, cât de pierduți eram unul în altul, a fost nevoie să fie furioasă și tristă ca să conștientizeze că nu iubirea în sine produce durere ci felul în care se interpretează iubirea și atașamentul care se crează o dată cu visul iubirii eterne în doi.

Știu că această experiență a făcut-o să se îndepărteze de mine, să se desprindă de mine și mai știu că nu o să mai simt niciodată devotamentul acela al degetelor ei căci ea nu mi se va mai dărui pe sine, ea nu se va mai pierde pe sine. Știu că ne vom revedea și știu că atunci când va fi să mor cu adevărat, ea va fi împăcată cu plecarea mea și îmi va da drumul cu zâmbetul pe buze onorând clipele petrecute împreună și păstrându-mi Prezența în inima ei…. până când ne vom reuni în eternitatea din care nu am plecat niciodată, dincolo de orice fel de identitate și identificare, acolo unde Unul nu se poate diviza. Acolo unde Unul doar Este.

Soundtrack (click aici): Liquid Bloom – Roots of the Earth (Medicina mix)

perhaps-the-dreams-are-of-soulmates_signed1

Cameron Grey – Parable Visions (Perhaps The Dreams Are Of Soulmates)

 

Sens într-un nonsens existențial.

M-am rupt de lume.
De fiecare dată când plec de la o petrecere las în urmă zâmbetele celorlalți și poveștile lor. Mă uit la ei ca la o piesă de teatru și deși de cele mai multe ori înțeleg exact ce spun, mi se pare lipsit de substanță. Nu vreau să fiu lipsită de respect pentru experiența lor și pentru povestea pe care o trăiește și în care crede fiecare, de aceea simt să mă retrag, în lumea mea. M-am rupt de lume pentru că mi se pare că nu vorbim aceeași limbă. Este un Babilon unde cuvintele sunt aceleași și sensurile sunt diferite.
M-am rupt de lume pentru că nu îmi găsesc personajul în niciuna din poveștile lor. Ce să-ți spun? Că nu mi se pare că are cineva nevoie să fie salvat? Da…
M-am rupt de lume pentru că în intimitatea mea este singurul spațiu în care am găsit ceea ce am căutat întotdeauna: dreptul de a trăi așa cum sunt, așa cum simt în fiecare clipă a vieții mele.
M-am rupt de lume de când am început să mă văd, să mă iubesc și să mă prețuiesc așa plină de răni și de ciulini cum eram, cu speranțe spulberate și nicio urmă de dorință de a trăi. Atunci când m-am luat în brațe și mi-am sărutat fiecare rană, atunci când am înțeles că nu am nevoie de aprobarea nimănui ca să fiu în viață.

M-am rupt de lume pentru că nu am fost pe placul oamenilor, pentru că nu am urmat regulile până la capăt și nu am dansat într-o horă a uitării.
M-am rupt de lume când am realizat ca nu pot fi atât de smerită pe cât se așteptau să fiu, nici atât de curată, pură, candidă și sfântă cum se așteptau să fiu. Mi-am luat umbra în brațe și am iubit-o căci îmi aparținea la fel cum frunzele aparțin pomilor. Mi-am luat mizeria în brate și am acceptat-o, am plâns pană când am simțit că din mine nu mai curge nimic altceva în afară de iubire pentru tot ce sunt, am fost și nu voi fi niciodată.
M-am rupt de lume când mi-am dat seama că nu vreau să pozez într-un tablou al pioșeniei, un tablou fad pus într-o ramă pompoasă și aurită purtând numele de Dumnezeu .
M-am rupt de lume pentru ca nu sunt singură pe pământ și pentru ca în inima mea sunt toate ființele vii, toate planetele și toate stelele de pe cer, iar lumea era prea mică ca să le poată conține.
M-am rupt de lume ca să nu mă mai flagelez pentru durerile și ignoranța umanității. M-am rupt de lume ca să reduc la tăcere orice voce mi-a spus vreodată: nu ești suficient.
Sunt ceea ce sunt. Sunt mult, mult prea mult pentru o definiție. Căci orice cuvânt piere în fața a cine sunt cu adevărat și orice asemănare sau încercare de a descrie este prea puțin.
M-am rupt de lume ca să mă găsesc pe mine. Si de când m-am rupt de lume…am căpătat sens într-un nonsens existențial.

Soundtrack (click aici): ‘First Snow’ – Ambient Mix

orphic_awakening_by_asage-d4nxhqq

Orphic Awakening – Amanda Sage