Bumerangul.

“Lasă Soarele să te ajute.”
– Ce faci aici?
– Mă uit la Lună.
Își aprinse o țigare, flacăra îi lumină partea dreaptă a feței și putu să vadă scântei în ochii lui negri. Apoi o mângâie pe cap.
– Gărgăriță mică și naivă, de câte ori să îți spun că lumile astea la care visezi tu sunt doar în căpuțul tău de copil? Viața aici e dură și grea, nu e ca în cărțile pe care le citești tu. Te tot holbezi la pietroiul asta de pe cer dar știi că în definitiv e doar un pietroi, nu?
– Viața este cum ți-o faci. Viața este cum alegi să o privești.
– Offf, mai ai de crescut și de învățat. Vorbești numai prostioare, dar ești drăguță tu așa în inocența ta de copil. O să te maturizezi și o să înțelegi.
– Ce o să înțeleg? Că o să mă înțepenesc de spate într-o credință rigidă și că o să uit să fiu vie? Că o să aștept să mă pocnească reumatismul și o să dau vina pe viața care e dură fără să-mi dau seamă că eu am uitat să dansez? Viața curge, curge, curge. A sta pe loc înseamnă a muri.
El râse cu poftă și se uită la ea. O mângâie pe cap, din nou.
– Te aștept în pat. Când termini tu de visat la cai verzi pe pereți, mă găsești în dormitor.
Ea oftă cu tristețe.
– Nu vin. În seara asta mă odihnesc în grădină. Am mulți cai colorați de visat și am nevoie să fiu singură, în intimitatea mea.
– Termină cu prostiile! Te mai trezești mâine și cu vreo răceală. Merg să fac un duș iar când ies de la baie mi-ar plăcea să te văd în pat.
– Știi ce se face în dormitor? Se doarme. Și noaptea în timp ce se doarme, se visează că viața e grea și urâtă și că murim chinuiți de ateroscleroză. Și ghici ce? Chiar așa se întâmplă. Dar nu pentru că așa trebuie să fie ci pentru că așa visăm.
– Hai, potolește-te. Te aștept în dormitor.
El intră în casă iar ea își puse căștile în urechi și apăsa butonul play la una din melodiile preferate. Se întinse pe iarbă. Rămase uitându-se la Lună și la Sorii de pe cer. Sigur viața nu era doar așa cum spunea el. Refuza să accepte o realitate atât de strâmtă și de condiționată.
– Vino.
Simți cum inima îi ia foc iar căldura, ce curgea din ea, cum îi învăluie trupul într-o spirală ce îi dădea o senzație de amețeală plăcută. O amețeală lucidă.
– Vino. Lasă Soarele să te ajute.
Ascultă sunetele care o chemau, plutea pe muzică, purtată prin valuri de lumină albă și fractali colorați pe care îi cunoștea dintotdeauna. Muzica se auzi din ce în ce mai tare până când îi pătrunse fiecare celulă din corp. Devenise una cu sunetele. tumblr_mbjhzxe9io1rbg27eo1_1280
Acolo în mijlocul Soarelui, El cânta la un pian incandescent care emitea cea mai curată vibrație de iubire.
– Te așteptam. Bine ai venit.
Era o respirație. Nu reușea să scoată niciun cuvânt, nu putea decât să se lase liberă, să plutească printre sunetele Lui. Se întreba unde este, El răspunse imediat auzindu-i gândul înainte ca ea să-l transforme în cuvinte.
– Acasă. În centrul Sferei tale. În centrul Sufletului tău.
Sunetele deveniseră aproape electrice emițând o frecvență și mai puternică de iubire. Iubirea necondiționată în care era liberă să fie.
Și atunci realiză că în adâncul inimii ei, își dorea libertatea de fi exact așa cum simte. Fără condiții, fără reguli, fără impuneri. Libertatea de a lăsa viața să curgă prin ea, de a fi organică, naturală. Libertatea de a lăsa viața să o transforme.

O mulțime de imagini în care ea dansa pe câmpii, printre flori, în care cânta lângă foc un cântec de dincolo de timp, în care se îmbăia goală în lac, în care alerga prin pădure și îmbrățișa copacii, în care râdea cu bucurie și se juca cu elementele, o căprioară foarte rară care strălucea în libertate, acasă, în Natură, alți oameni de-o seamă, care își descopereau talentele cele mai profunde și care visau împreună și se lăsau visați de Viață…

Ieși din cabina de duș și păși în dormitor. Ea nu era în pat, așa cum îi spusese el. Își puse o pereche de pantaloni. Era furios.

– Fata asta mă scoate din minți, mereu face doar ce vrea…
În grădină, Luna strălucea în continuare pe cer, însă ea nu mai era acolo. Un fluture mov trecu prin fața lui, lăsând în urmă un miros suav de levănțică. Bumerangul.

Soundtrack (click aici): HAVASI — The Storm

solar-sun

Imagine: Archan Nair

 

 

Ascensiunea lui Kali

Mai existau situații care încă redeschideau vechile răni. I se părea că de fiecare dată când permitea să se întristeze ori să se înfurie din pricini exterioare își cedează puterea personală. Și atunci își făcea apariția Ea. Kali. Zeița Timpului și a Morții.
Acum era unul din acele momente când Kali era în trupul ei. Pe cât de mult iubea, pe atât de mult distrugea. Iubirea și distrugerea creșteau direct proporțional una cu cealaltă.
Își puse muzică în urechi și zbură în Cosmos, departe de locul în care se afla. Durase ani de zile până ce învățase să o stăpânească pe Kali, dar o conținea și nu putea să îi nege existența pentru că și-ar fi negat propria existență. Așa că îi dădea ceea ce îi aparținea,  având însă grijă să nu îi mai lovească pe cei care îi oglindeau rănile și nici pe sine.  Departe în Spațiu, îi permitea lui Kali să înghită planete, îi permitea lui Kali să ciocnească galaxiile unele de celelalte în ritmuri muzicale. Îi permitea lui Kali să creeze haos în jurul ei, îi permitea lui Kali să îi dea putere.  Putere ce vindeca vechile răni până ce ele erau complet închise. Asa funcționau lucrurile.O dansa pe Kali și îi onora darurile cu care venea de fiecare dată. Recunoștea că plăcerea distrugerii era uriașă, plăcerea pe care o obținea văzând cum se năruie lucrurile în jurul ei. Asta îi aducea perspectiva continuității. Kali o ajuta să evolueze, transformând tot ce era vechi și nu-i mai servea.
După ce Kali își încheia ciclul, ea putea să dea naștere la ceva nou… dădea naștere la noi galaxii, noi armonii… cu iubire și devotament…până ce apărea o dizarmonie și atunci Kali…

Soundtrack (click aici): Phaxe – Angels of Destruction (Neelix Remix featuring Caroline Harrison)

kali_tier2web_by_chrisbjors-d900vu5

Fire de Foc

Stătea pe marginea prăpastiei și se uita în jos, hăul părea nesfârșit: “măcar am să învăț să zbor”. Apoi o altă voce: ”aruncă-te, nu merită să trăiești, aduci numai rău oamenilor pe care îi întâlnești”. Simțea disperarea și neputința cum îl strâng de gât, simțea singurătatea și separarea ca o rană adâncă, asemeni prăpastiei pe marginea căreia stătea. Era despărțit de TOT printr-un lințoliu uriaș pe care îl putea vedea dar pe care nu știa cum să-l dea la o parte.
“Doamne, dacă mă arunc în gol, mă prinzi?”

Nu primi niciun răspuns în afara vocii din capul lui care îl îndemna într-una să se arunce în prăpastie și să se împrăștie în mii de bucățele asemeni unui meteorit. 

Atunci auzi o melodie subtilă dincolo de vocea disperată din capul lui. O voce feminină, caldă, fredona o melodie venită din adâncuri.
earth1Se întinse pe pământ și ascultă melodia. Atunci o auzi pe Ea care-i șoptea inocent: “Mai rămâi. Mai rămâi aici cu mine.” Simți mici fire de foc care ieșeau din pământ și îi încălzeau trupul, îi alungau vocile din minte și aduceau alinare. Apoi simți firicelele de iarbă, care îi sărutau obrazul și îi mângâiau pielea.
O auzi din nou: “Știi că în Centrul Pământului este un Soare? Îi auzi clinchetul râsului ce suna asemeni clopoțeilor.”
Miresme de flori: iasomie, apoi lavandă, musețel, lăcrămioare, rând pe rând îi dezmierdau simțurile și îl readuceau la Viață. Se simțea dorit și chemat.
Natura îl iubea din Centrul Inimii sale, din adâncul Soarelui Interior.
Ea din nou: “Trupul tău este Pământul meu. Trupul meu este Pământul tău. Rămâi aici cu mine și hai să ne onorăm Pământul unul altuia. Nu ești singur. Sunt cu tine.”
Se lăsă iubit de Ea cum nu mai fusese iubit niciodată. Se lasă adorat de Ea, descântat, eliberat, vindecat. Ea, iubita lui din Soare.
Vocea care-l îndrumase să se arunce în prăpastie dispăruse în totalitate. Renăștea ca bărbat, ca Om.

Soundtrack (click aici): Mirabai Ceiba – Ong Namo ♥ Divine Wisdom

golden-sun-divine-woman

Oblivion

081ab082403b1b4esÎnchise ochii și adormi, se adânci în vis și călători printre imagini fără să știe cine este. Uitarea se instalase din nou, urma să se nască într-un alt trup, urma să o ia aproape de la capăt cu toată creșterea. Din nou și din nou până ce nimerea un avatar suficient de avansat ca să condenseze în forma sa esența cea mai profundă a frecvenței sale în sursă. Cel mai conștient de sine avatar.
Un avatar care să fie punctul de coeziune a tuturor celorlalte avataruri și a tuturor liniilor temporale. Un avatar care să să fie conștient de toate dimensiunile simultan.
Deschise ochii, soarele răsărise și strălucea puternic în retina sa. Își întinse trupul și observă ce emoții îi dau târcoale-o dorință a morții și o dorință a uitării-o dorință a vieții și o dorință a conștientizării. Două dimensiuni diametral opuse ce se întâlneau într-un singur punct. Una fusese experimentată de mii de ori, iar cealaltă abia își deschidea aripile de fluture în fața sa.
Planeta Pământ, anul 2016. Nicio alegere de făcut. Avatarul acesta avea să colaboreze.

Soundtrack (click aici): Oliver Koletzki – These Habits

butterfly

Oglinda Existenței

Intră hotărâtă în camera în care Arhitectul picta. Se îndreptă spre el și se așeză pe un scaun. Rămase câteva minute în tăcere apoi rosti cu fermitate:
– Nu permit și nu primesc să îți lipsesc. Dacă îți servește la ceva să experimentezi lipsa și separarea…îți doresc spor … dar eu nu permit nici lipsa și nici separarea.
Arhitectul ridică privirea și zâmbi, apoi continuă să picteze în tăcere. După câteva minute de liniște, o întrebă:
– Ce s-a întâmplat?
Arhitecta își îndreptă privirea către fereastră și spuse liniștită.
– Azi dimineață am experimentat dorul, și mi-am dat voie să îl experimentez… am plâns douăzeci de minute.
– Dorul este o formă de Iubire.
– Dorul este o formă de Iubire exclusivistă…dar tu nu-mi aparții mie ca să te doresc în exclusivitate. Tu îți aparții ție și noi aparținem Vieții. A fost o emoție sinceră, aproape romantică…
Arhitectul ramase cu zâmbetul pe buze și continuă să picteze.
– Te ascult.
– Am experimentat mult dor și multă lipsă … cunosc stările astea pe toate părțile… romantice, dulci, Dostoevskiane, dramatice, viața e grea…viața e dură…viața îți ia tot ce ai mai de preț… perspective limitative și distorsionate… până când am ajuns la un punct și mi-am pus întrebarea: Pe bune? Viața asta m-a creat ca să își bată joc de mine? Și atunci… Oau!… mi s-au luminat ochii de cât de multă frumusețe nebăgată în seamă este în viață iar eu trăiam într-o cutie mică, enorm de mare în perspectiva mea distorsionată, unde mă hrăneam literalmente cu toate emoțiile astea de lipsă și dor și durere… și evident…eu le cream. Trăiam într-o lume care îmi oferea confort, și îi spuneam lumea mea interioară… plină de ponei roz care plângeau suferința umanității și iubeau iluzii. Dar am obosit si m-am plictisit… norocul meu… “Bucură-te de om.” …mi s-a spus ….

…Apoi am început să fiu fericită și să las viața să îmi servească. M-am trezit plină de lumină lichidă, foc, apoi m-am îndrăgostit de mine…nou… am renunțat să mă mai agăț de chestii și să las viața să îmi aducă ce e mai potrivit… Și atunci ai apărut și tu….pe măsură ce îți priveam mai mult ochii realizam că mă uit în oglindă.
Arhitectul ridică privirea din tablou, ochii lui erau clari, lucizi și plini de strălucire.
– Continuă, te rog și nu-ți feri privirea.
– Mi-a fost dificil să-ți recunosc Existența…aveam impresia că ești o halucinație…că te-am inventat…că te-am creat….dar am realizat că Viața ne-a creat…și m-am relaxat. Exiști! Ești cât se poate de Real și cât se poate de Liber! Ne-am întâlnit ca să ne oglindim Totalitatea, nicidecum separarea… iar eu am răspuns Prezent la Viață. Includere nu excludere. Nu am nevoie să îmi fie dor de tine din moment ce ești Prezent indiferent unde te afli și cât de îndepărtată pare distanța dintre noi. Îmi doresc să te iubesc lucid, conștient, liber pentru Tot ceea ce Ești, un Întreg. Important este să te caut acolo unde te afli…în Viață…  Orice altă perspectivă îți reduce existența, drept urmare îmi reduce existența.
-Fata mică… crește… Arhitectul continuă să picteze.
– Ce reprezintă pictura ta?
– Oglinda Existenței.
Se îndreptă către el, îi cuprinse capul între palme și îl săruta pe frunte.
– Te rog, lasă furnicile să trăiască… dacă le iubești…te gâdila subtil și plăcut…altfel…se apăra cum pot ele… așa micuțe și…ciupesc…
Rămaseră în liniște privindu-și Existența unul în ochii celuilalt. Două sfere ale aceluiași Întreg.

Soundtrack (click aici): Virtual Riot ft Amba Shepherd – Superhuman (Titchimoto Remix) [Liquid Dubstep]

visionphoto source: https://www.facebook.com/francismanolescu/

 

Eliberarea lui Lucifer

Unii îl numeau ‘demon’, alții îl numeau ‘torționar’.

Unii îl strigau ‘înger căzut’ sau ‘diavol’, toate denumiri antice, născute din frică pentru cel ce purta atât de multă lumină în el încât scotea toate umbrele la iveală. Îl strigau inuman și aruncau asupra lui săgeți otrăvite cu venin.

Pășea pe asfalt cu ritm, un ritm precis și integru. Îi puteai simți pașii de la mare distanță trimițând vibrații subtile, mersul său era o melodie ce făcea pe oricine să se îndrăgostească de el. Femeile se întindeau la picioarele sale și îl doreau ca pe o doză de heroină iar bărbații îl priveau cu invidie, căci ei uitaseră de unde vin și ce diamante poartă în ei. Dar el știa cine este, știa că dacă închide ochii lumea dispare iar el este întotdeauna acolo. Prezent. Etern. Nelimitat. Dincolo de Timp și Spațiu. Căci nu plecase niciodată nicăieri. Era nemișcat. Era cel ce privea galaxiile cum se nasc și cum se dizolvă pentru a se naște din nou, era cel ce privise civilizații întregi cum se clădesc pentru ca mai apoi să sucombe în propria lor structură. Era Ochiul Omnipotent și Omniprezent întrupat în Om.

Purta în el atât de multă căldură și iubire încât topea totul în jurul său. Oamenii spuneau despre el că este de neatins. Lăsa uneori impresia că este rece ca gheața pentru că steaua lui interioară era atât de caldă încât nu avea nevoie de nimic altceva. Știa cine este. Lucifer-Omul Stea.
Acum se elibera de toate umbrele ce nu erau ale sale, umbre pe care le purtase după el eoni întregi având cunoașterea că într-o bună zi, oamenii vor fi nevoiți să își asume propriul rol în Simfonia Cosmică și că vor veni la el să își ia înapoi ceea ce le aparținea și să se întregească.
Pășea pe asfalt cu ritm, un ritm precis și integru. Îi puteai simți pașii de la mare distanță trimițând vibrații subtile, mersul său era o melodie ce făcea pe oricine să se îndrăgostească de el. Iubea pe oricine, dar Iubirea lui nu era pentru oricine…

Soundtrack (click aici): Estas Tonne – The Song of the Golden Dragon

Love(2)