Carnavalul ruginii

Îşi lăsă capul să cadă şi îl sprijini de peretele casei.

„Furnici. De ce aici nu sunt furnici? Mici. Furnici.”

Nu putea să-şi golească mintea, oricât încerca, mereu o cotropea un gând. Mereu o imagine, o fotografie. Iar şi iar şi iar. Iar lumea se învârtea cu el. De la băutură puţin, de la medicamente puţin, de la gânduri puţin; lumea întreagă devenise un carusel care se învârtea puţin mai repede decât ar fi trebuit. O viziune.

„Căluţi, lumini, copii fericiţi. Dincolo, în lumea celor mari, un carnaval al ruginii, o femeie cu o mască de gaze pe chip îmbrăcată într-o rochie albă, ce se plimba prin mulţime, evitând să se atingă de ceva. O anomalie cu două capete, legată cu lanţuri, în care bărbaţi fără dinţi aruncau cu roşii, hlizindu-se apoi de isprava lor lipsită de inteligenţă. Oameni degradaţi cu pofte nemăsurabile, tânjind şi văicărindu-se în sevrajul dorinţei carnale. Capete de porci atârnate pe sârmă, cu urechile prinse în cârlige de rufe. Carnavalul ruginii. Gemene siameze cu portjartiere roşii şi jobene, care invită domnii la o aventură excentrică. Acadele spiralate, carnavalul ruginii.

El, în mijlocul mulţimii, înconjurat de oameni cu ochii goi şi pierduţi. O maşinărie plină de furtune conectate la el ce îi scurgeau toată energia vieţii, tuburi prin care mulţimea de oameni degradaţi sorbea cu poftă şi nesaţ, tuburi ce intrau şi ieşeau prin pielea lui şi îl secătuiau. Îi provoca plăcere, se simţea important. Carnvalul acesta îi dădea dependenţă. maxresdefault (1).

O voce în capul său care îl îndemna: „Rosteşti numele salvatorului tău în orele de nevoie? Numele tău, Dan! Doar tu te poţi salva de tine. Curaj. Găseşte curajul să acţionezi. Raio YaMana.”

Totul e un joc, pentru a evita eşecul.

Atunci când adevăratele culori vor sângera,

Toate în numele lucrurilor de care nu avem nevoie cu adevărat.

Tânjesc după viitorul în care nici un dezastru.

Nu ne mai poate atinge.

Şi mai mult ca oricând sper să nu cad,

În locul în care ceea ce îmi este suficient,

Nu îmi mai ajunge.

Vino şi hrăneşte ploaia,

Căci mi-e sete de iubirea care dansează dincolo de cerul poftelor.

Da, hrăneşte ploaia,

Căci fără iubirea TA, viaţa mea nu este nimic altceva, decât acest Carnaval al Ruginii.”**

(extras din “Devoratorii de Chipuri”)

Soundtrack (click aici): Poets of the Fall – Carnival of Rust

Luna și O Respirație

Se așeză lângă ea pe covor. îi săruta nasul apoi se uită prelung în ochii ei verzi. Avea pupilele dilatate și era relaxată.
-Am descopBastet2erit că nu prea respir. E o chestie de care nu eram conștientă. Tare ciudat. Cred că o fac dintotdeauna. Am citit undeva că există oameni care nu respiră cu zilele și intră într-o stare așa de profundă de meditație încât se unesc cu tot Cosmosul. Și eu fac așa de când sunt mică. Dar am mai aflat ceva…
Se întoarse pe burtă și își puse capul alături de ea.
-Am aflat că a fost metoda mea secretă de evadare din realitate. Știi… când eram mică era mult zgomot în jurul meu și mult haos. Nu înțelegeam nimic, în plus mă durea corpul foarte tare și stomacul. Stomacul meu era mereu revoltat de ce se petrecea în lumea în care trăiam. Și începeam să cânt și să mă legăn și dintr-o dată…dispăream din toată nebunia aia și ajungeam într-o lume în care visam mult. Și mă plimbăm peste tot. Ajungeam în locuri nebănuite în care eram liberă și în siguranță… și era atât de bine.

Apoi a devenit modalitatea mea principală de escapadă. Când nu-mi convenea ceva….mă dizolvam într-o mare de… aer. Eram ușoară că fulgul iar corpul meu nu mai durea deloc.
Pisica își luă privirea de la ea și începu să își lingă cu meticulozitate și respect blana.
-Zilele trecute m-a învățat un prieten să respir și am aflat că întotdeauna e loc de și mai mult aer în plămânii mei. Dar când am început să respir cu adevărat iar m-a luat durerea de stomac ca atunci când eram mică și iar am vrut să evadez, să mă dizolv în Cosmos. Și am văzut o mulțime de imagini, tot soiul de atrocități care au format în stomacul meu un monstru cu dinți. Am plâns, am fost supărată. Pare atât de greu să respiri. De ce e nevoie să respirăm? Nu putem doar să fim și gata? Și știi ce s-a întâmplat? A venit un Cristal la mine și m-a întrebat: ”Care e diferența între ‘a fi’ și ‘a exista’?” și atunci mi-am dat seama că eu întotdeauna am fost…peste tot și nicăieri…. de existat…nu prea am existat … Adică nu prea am existat înăuntrul corpului meu. Și în dorința mea necumpătată de a-mi întâlni Creatorul, cam toată lumea m-a creat după bunul său plac. A fost amuzant, am jucat o mulțime de roluri și am învățat multe chestii.
Respiră adânc și își umplu plămânii și diafragma cu aer menținând aerul în interior împingând ghemul din stomac.

-M-am hotărât să fac monstrul din stomac să fuzioneze cu Soarele, cred că de acolo trebuie să răsar eu și de acolo vine și monstrălăul, doar că a uitat. Am vorbit cu el zilele astea și mi-a spus că îi este frig. Nu e un monstru rău, e doar crescut în întuneric și nu știe altceva decât frigul, −273,15 °C, zero absolut. I-am răspuns că e norocos să trăiască la temperatura asta și că ar trebui să fie mândru de el că s-a adaptat. A zâmbit și mi-a zis că vrea să iasă la pensie pentru că a obosit, în plus ar vrea să călătorească și să bea un shake de banane stând la soare. M-a amuzat, e un monstru plin de haz. Când e furios îl simt cum se zbate în centrul meu, dar îmi aduc aminte să respir și îi trece-se încălzește de la respirația mea.
Seara la culcare îl mai dau cu lavandă și cu ulei de cocos. Îl răsfăț ca să înțeleagă că se poate și altfel și să-și amintească cine este. Devine din ce în ce mai mic și sunt convinsă că o să se contopească cu Soarele din mine în curând, atunci când n-o să-i mai fie frică să se apropie de el și când o să convingă că nimeni nu-i vrea răul. Îi place muzica. Dansează și se alintă când îi cânt sau când ascult muzică.
Își luă pisica în brațe și o mângâie cu blândețe.
-Știi ce cred, Luna? Că toată lumea are nevoie de iubire pisicească, așa cum ne iubim noi… și de răsfăț. Chiar și monștrii care au crescut în întuneric absolut. Cred că le-ar prinde bine câte o pisică ca să afle că nu sunt deloc monștrii.
Fata chicoti și sărută pisica pe cap, Luna mieună și începu să toarcă întinzându-se cu burta în sus, la mângâiat, așa cum făcea mereu când era rost de iubire.
Luna și O Respirație. O Respirație caldă și profundă ca Soarele. Soarele și Luna… și O Rază care se credea monstru.

Soundtrack (click aici): DJ Fresh ft. Rita Ora – Hot Right Now

Bastet

Bastet Goddess

Sonia

– fragment –

Raport 15 ianuarie 2013

„Corpului uman îi este dificil să susțină o fecvență vibrațională înaltă. Biocomputerul uman are posibilitatea atingerii unei frecvențe rapide însă pentru asta este absolut necesară curățarea programelor instalate ce vin din conștiința colectivă umană. Întâlnesc obstacole în integrarea acestei frecvențe, deoarece identitatea mea umană opune rezistentă la nivel mintal. Este necesară operarea cu foarte mare atenție a acestui aparat numit trup.
În interiorul matricei de conștiința umană există foartă multă confuzie cu privire la natură realității, orice informație armonică ce pătrunde în matrice dizlocă programele virus și creează conflict. Este nevoie de timp aici pentru modificarea unui program de bază. Pentru unele este nevoie de sute de ani liniari pentru a influența masele. Procesul s-a accelerat în ultima perioadă datorită noilor versiuni ale biocomputerelor umane. Entitățile care se nasc în perioada aceasta sunt mult mai adaptate la ceea ce se numește evoluție.
Se simte o accelerare a acestui proces iar această accelerare se observă la nivelul corpului planetar. Nu numai oamenii își schimbă structura ADN-ului ci toată viață materială. Asist la o schimbare superbă, în momentele de luciditate ale identității mele umane, pierd însă, din când în când, conexiunea cu această identitate, deoarece întru în vortexuri energetice foarte puternice și pierd controlul asupra propriilor emoții, mintea generează răspunsuri automate în astfel de situații și de cele mai multe ori nu pot face nimic altceva decât să observ conflictul și să aștept să treacă.
Revin curând. Amon Sabar.”

fb_img_14574343656481
Trimise mesajul mintal și se îndreptă către fereastră, afară ningea cu fulgi mari și pufoși, fulgi ce conțineau prea multă apă ca să se depună pe sol. Își luă rucsacul și ieși din casă. Azi avea la facultate un curs despre managementul economic. Un curs care îi permitea o pauză de câteva ore de observare continuă. Nu putea să-și stăpânească setea de cunoaștere a acestui sistem planetar, oamenii i se păreau fascinanți iar locuirea unui astfel de trup era pe cât de dificilă pe atât de plăcută. Era unul dintre puținele locuri din Univers în care te puteai rătăci, în care puteai lua neadevărul drept adevăr, experimentând iluzii recurente. Structura jocului pe Terra avea o complexitate generoasă, iar variantă în care alesese ea să vină, era cea care i-ar fi permis cea mai amplă perspectivă. Trebuia însă să se obișnuiască cu răbdarea, iar răbdarea nu era punctul ei forte, fiind obișnuită să călătorească cu viteze supraluminice prin Cosmos.
Din locul în care venea ea ar fi fost floare la ureche să se teleporteze printr-un gând, dintr-un loc în altul, aici pe Terra, pentru asta era nevoie de tot soiul de mijloace de locomoție, care mai de care mai primitive, dar cu mult mai avansate decât ajunsese nivelul conștiintei colective. Omenirea avea ritmul ei și câteodată așteptarea aceasta o plictisea groaznic. Câteodată o bătea gândul să iasă din joc și să se reîntoarcă acasă, însă exista o curiozitate enormă la ce avea să se petreacă în continuare în viața ei umană.
Se opri în dreptul ușii, respiră adânc de câteva ori, își deschise inima și trimise un gând:
-Sore, ți-am localizat id-ul uman. M-am întâlnit cu el acum câteva zile și m-am îndrăgostit instant.
Corpul îi vibră iar inima ei palpită de câteva ori, primea răspunsul intergalactic.
-Cum este văzut din perspectivă de acolo?
-Este frumos, luminos. În timp liniar are doar 15 ani, cântă la pian, talentul nativ. Mintea îi merge mai greu din păcate, este în stază dar am încredere că la momentul potrivit o să se trezească.
-Te-a recunoscut?
-Și da și nu. Mi-a spus că sunt ciudată și că vorbesc chestii nebunești.
-Nu înțeleg. Mesajul tău ajunge la mine cu distorsiuni.
Sonia respiră de câteva ori și trimise o viziune intergalactică ceea ce era definiția ”nebuniei” în conștiința umană.
Simți furnicături în tot corpul.
-Ce amuzant, oamenii consideră nebunie lucruri care pot fi adevărate.
-Ajungi să te obișnuiești și înveți să îți ții gura. Mințile în stază nu au deblocat nivelul de înțelegere necesar.
Deschise ușa dar un nou mesaj o opri în loc.
-Tu cum te obișnuiești?
-E dificil. Nu știu încă să folosesc biocomputerul uman, învăț pe parcurs. E necesar să fiu atentă ce vortexuri energetice accesez pentru că îmi afectează structura biologică și consum multă energie vitală în procesul de echilibrare. Încheiat. Merg să învăț lucruri nefolositoare în esență, dar obligatorii pentru viața pe Terra acum.
Încheie transmisia cu prietenii săi intergalactici și își mută frecvența pe una mai pământeană. Cel mai simplu mod de a face lucrul acesta era prin a fi atentă la corpul ei uman. Se concentra asupra unei părți a corpului, în general își folosea genunchii pentru asta, și reușea să reintre în contact cu vibrația Pământului.
Își bagă în urechi căștile și apăsa butonul play al mp3-playerului său. Acordurile de pian îi răsunau în urechi melodia River Flows in You, o melodie pe care ea o iubea și care îi păstra conexiunea între dimensiuni, atât de clară și deschisă.

Soundtrack (click aici): Yiruma, (이루마) – River Flows in You

woman-of-light-31

Etherium si Opera de Artă

Se trezise pe planeta asta ciudată pe care nu o înțelegea.

Nu știa cum ajunsese aici, își amintea ca prin vis un tunel plin de sfere luminoase care se dădeau pe topogan. Apoi… puf! Se trezise într-un loc pe cât de ciudat pe atât de magic. Se numea om, un nume simplu și ușor de pronunțat pe care îl reținuse repede, apoi se derulaseră ca într-un film, cu rapiditate mare, o mulțime de imagini în care ea era prezentă dar în care uitase că e prezentă, un paradox. Putea vedea clar două căi care se întâmplaseră simultan în viața ei, una în care ea trăia pe pilot automat o mulțime de experiențe umane fiind identificată profund cu ele și o altă cale în care ea era mereu prezentă cu ea și o îndemna pe cea care funcționa aproape automat să meargă mai departe și să aibă încredere.
Era entuziasmată și în același timp speriată de magnitudinea forțelor de pe acesta planetă în care unii se hrăneau cu alții. I se părea o stupizenie, știa că există o mulțime de alte moduri în care să se hrănească, cum ar fi cu razele soarelui care hrăneau și plantele și cu apa care era din abundență pe planeta albastru-azuriu.

Nu era singură, întâlnise în drumul ei un bătrân care se oferise să îi fie ghid. El era altfel, el știa chestii multe despre cum funcționează planeta și era de multă vreme aici, de mii de ani, de la începuturile planetei. Era obișnuit că unii se mănâncă pe alții și îi explicase cu blândețe că nu-i nicio scofală și că face parte din regulile acestui tărâm. Fusese tare necăjită și astfel îl rugase să o ajute să înțeleagă ce înseamnă să fii om și cum ajungi cel mai repede să fii OM. O învățase regula de bază-“Acceptă totul așa cum este, acceptă toate experiențele așa cum sunt și observă ce daruri primești din fiecare experiență. Învață să culegi din ele doar ce te face să crești.”
Apoi într-o zi îi spusese cu zâmbetul lui cald: “Este important să știi că ești o operă de artă. Din vârful unghiilor de la picioare, la cel mai lung fir de păr de pe cap, până în profunzimea sufletului tău. Toate ființele sunt opere de artă. Toată viața este o operă de artă. O uriașă simfonie. Asumă-ți faptul că ești o operă de artă și văzându-te pe tine în felul acesta, o să îi vezi și pe ceilalți oameni ca pe opere de artă indiferent de experiențele și poveștile pe care le trăiesc….fie ei cerșetori, împărați, criminali, bogați, săraci, bolnavi, conducători. Este multă frumusețe în viață care așteaptă să fie recunoscută și observată căci pentru asta a fost creată. Te afli aici că să privești lumea prin ochii Arhitecților.”

Înțelesese atunci că ea este bătrânul care îi vorbește cu atât de multă înțelepciune. Înțelesese atunci că ea este fiecare piatră și fiecare strop de apă. Înțelesese că ea este în ochii fiecărui trecător. Înțelesese că ea este fiecare celulă a corpului ei. Înțelesese atunci că ea este întreg Cosmosul care se cristalizează în cea mai intimă manifestare. Forma.
Iar acum cu noua perspectivă, viața avea gust de vată pe băț și mere glazurate.

(click aici) Soundtrack: Ludovico Einaudi – Time Lapse

602516_258426140940385_1340236365_n

Fiul Soarelui

Avea o ascunzătoare secretă. De fiecare dată când vroia să fie doar cu el se retrăgea în acest loc. Intra într-o scorbură și acolo era o poartă potrivită pentru mărimea sa, care deschidea un tărâm magic plin de flori frumos colorate pe care nu le rupea niciodată. Acolo era copil, acolo era esență pură și inocență lipsită de griji,  trăind în armonie totală. Acolo vorbea cu fluturii și fluturii se puneau mereu pe nasul lui și îl salutau. Stătea ore în șir și privea Soarele ascultându-i poveștile și primind învățăturile sale, căci el era fiul Soarelui. Soarele îl învățase că fiecare om are o scorbură a lui în care poate să intre și să se scalde în lumină și căldură dar că oamenii uitaseră unde e intrarea în scorbură așa că el avea misiunea de a le arăta celor pe care îi întâlnea pe drum unde e locul în care se află cea mai prețioasă piatră, locul în care fiecare putea să vorbească cu fluturii și să privească florile- locul în care Cerul și Pământul se întâlnesc în echilibru perfect – în inimă.
Aducea multă bucurie și curaj celor pe care îi întâlnea reamintind fiecăruia că sunt Fii Soarelui și ai Iubirii. Vindeca inimi frânte și suflete rătăcite prin joacă. Bătrânul Soare strălucind într-o inimă de copil, prin ochii unui adult, veșnic prezent, cântând un cântec ancestral, de la începuturile vieții. Cântecul Inimii.

(click aici) Soundtrack: Song of Fire

sun in my heart's sun